1

 The view is beautiful. The hills of the hillsides display different shades of green, as if spring and summer have intertwined. The wind blows quite gently for such a late autumn day, and the weather is surprisingly pleasant. The sun is high in the sky, but its light is faint. It shines weakly, as if it hasn't had his morning coffee. Everything looks so beautiful and bohemian. Somewhere in the background, a belated cricket serenades his beloved at the door, as if saying good morning. I would say the whole place is enveloped in enchantment because the thin mist around makes you feel like you're looking at everything through a delicate silk fabric. 

The scent in the air is slightly sweet, but I believe it's because of the person next to me. I'm on the balcony. On a closed wooden balcony somewhere in the middle of Bucovina. Somewhere where civilization has not fully taken hold yet. Probably that's why the place is so special. To my left is a man you wouldn't expect to see around here. A man with an oriental air and with a pure aura like a mountain river. A man who looks at me with such a sweet gaze, as if I were made of sugar. Who is he? How did I end up here? What's actually happening? Well, there's much to say, feelings to experience, tears to shed, and smiles to share. Hello, I'm Raya. A blonde girl with blue eyes, quite common, but this story is not mine. This story belongs to her. My friend. So, let's see where it all began...

Chapter 1

-Raya

I'm tired. I'm so tired, but at the same time, so happy. I've just flown the most hours of my life. It was a long journey, honestly, but considering I came to this special country, it doesn't matter anymore. Why is it special? Well, because I've been dreaming of coming here for years. And here I am. I've just stepped off the plane, and I'm still trying to figure out if I'm dreaming or if it's all real. I've arrived in Incheon. More precisely, I've arrived in Korea. I can't express the happiness I feel right now. I've been dreaming of this for so many years, and here I am. The truth is, I feel a bit scattered, but I'll snap out of it as soon as I see a cheerful redhead in front of me. A tall girl, with reddish hair in shades of a sunset and eyes as lagoons. She is my sunshine, Mogu. Next to her is a petite girl with long, black hair cascading in curls over her delicate shoulders and eyes as clear as a night sky. She is my moon, Mochi. Both of them are smiling from the depths of their hearts. You can see it even in the corners of their eyes. In their hands, they hold a banner with many stickers that says: 환영 Raya!! (hwan-yeong). 

"My queens!!" I can only exclaim and run towards my dear friends. "I can't believe I'm here. I missed you both so much!" I say while hugging them both at once. The emotions are overwhelming, and tears stream down my face. I feel embarrassed for a moment, but then I lift my head and look into their eyes, seeing the same emotion mirrored back at me. The moment tastes sweet. A euphoric sweetness.

 "How was the flight? Did you manage to sleep?" Sabina starts bombarding me with questions, eager to know everything as quickly as possible. Andreea looks at her, then at me, takes both of our hands, and starts walking. 

"What if we go and talk more when we get home?" We can only follow her lead and head towards the airport exit. I still feel like I'm dreaming, looking around like a child left in Santa Claus' town. The road home is peaceful. None of us say anything, just occasionally glance at each other and squeeze hands, smiling. The longing between us is palpable and cannot be hidden.

 When we reach our destination, I pause for a moment to take a deep breath before entering the house. The house I've just stepped into, where I'll spend the next three months, belongs to Sabina. She's been living here for a year. It's been too long since I last saw her. Too long if you ask me. Because it's been a year since I last saw her, Andreea and I decided to pay her a visit. Initially, it was supposed to be a short one, but due to Sabina's insistence, it turned into a longer trip. Andreea arrived a week before me, as I postponed my plans due to some personal issues. Andreea lives in a different city than mine, and even though it's in the same country, we've only managed to see each other twice this year. So, the three of us decided it's time to reunite and conquer the world again.

 Sabina's apartment is small but very cozy. It's warm and welcoming, with many cozy shades. As soon as you enter, there's a small kitchen connected to the living room. An island separates the kitchen from the living area. In the living room, there's a small couch, a table, and a television. Attached to the living room, there's a balcony with many plants. On the balcony, there's a small table with two benches and fairy lights strung along the railing. In the living room, next to the TV, there are two doors. One leads to a small and clean bathroom, a bit strange to me. Strange because you can wet the entire bathroom; it doesn't have a shower cabin. Back home, you wouldn't find something like this. At the other door, there's a small and simple bedroom. A bedroom with a large bed. Next to the bed, there's a tall lamp. Opposite the lamp is a cupboard with a built-in desk. Her home is simple, beautiful, and welcoming. I feel at home here. 

"It's not much, but it's okay for now. You know I'm renting this place. Next year when you come, we'll stay in my personal apartment on the 22nd floor." "

"Stop, please. It's more than perfect!"

 "That's what I've been trying to tell her since we arrived. It's just amazing for me." 

"Maybe for you. I'll feel better when I achieve what I set out to do." 

"DEFINITELY!!" both Mochi and I shouted, already knowing what Sabina wants. "You know, sometimes I find it fascinating how well we know each other." 

"Raya, I've told you before, we are part of the same soul family. It's natural for us to know about each other." As usual, Sabina is very convinced of our astral connection. She's so convinced that she makes us believe it too. The truth is, I can't really argue with her when there have been too many coincidences. Many times, I knew what one of them meant to say, or I could feel when they were sad or happy even if we were thousands of kilometers apart. And these are small things, but they add up. 

"Raya, what do you want to do first?" 

"Hmm, honestly, have a coffee. After everything." 

"I expected that answer from you."

 "We'll do everything, especially since it's the first time we're all here."

 "Anyway, we have a surprise for you." "Andreea, I said we wouldn't tell her yet!" 

"I know! But I couldn't wait!" 

"OK, OK, what happened? What's the surprise?" 

"We're going to Ateeeeeeez! We have tickets for all three of us to see Ateez!"

 I look at them, not knowing how to react. They're looking at me with wide eyes, as if they've grown puppy ears like in anime. They're waiting for my reaction, but I don't have one. I'm too overwhelmed. Overwhelmed because I can't believe I'll finally attend their concert. The girls come closer to me and don't say anything, looking almost scared by my lack of reaction. "Raya..." 

"Raya... if you don't want to, you don't have to go." 

When I heard that, I understood they completely misinterpreted my reaction. "You're kidding, right?? Of course, I want to go! HELL YEAH!" 

Well, now the girls are relieved and laughing. Clearly, this was the reaction they were hoping for. And truthfully, it was my most genuine reaction. Ever since I became a fan, I've always wanted to see them in concert. And to go with my best friends is even better. 

"When? Where? What should we wear?" "Hey, hey, take it easy. Breathe, and we'll tell you."

 And that was it. We sat down, talked, and they filled me in on the date and location. And so the plans began. That evening was all about the concert and how it would be. And honestly, it was a magical first night spent with them. I didn't care about the tiredness; it was just the soulful comfort I received that mattered. It was therapy for me, so I decided to postpone the moment of delivering that news...

• Sabina

The three of us are here. I had to convince them to come to my place finally. I really would have liked to host them in my apartment, but this is fine too. The moving plans are already in progress, but I'm not sure if they should know yet. I don't know what to do. They haven't seen the tickets yet, but how do I explain why I have backstage access? How do I explain what's happening since I promised not to tell him? I don't like to lie to them. I have to play it cool because they can read me immediately. I can't tell them I know him. 

Flashback .

Today is nice. I'm glad I went out to have my coffee. Since I moved here, I've grown quite attached to this café. It's not overly fancy, but it's not too simple either. This décor calms me and gives me a sense of comfort. I love these large windows and the warm light that streams through them. Not to mention the taste. The coffee here is incomparable to any I've ever tasted. And trust me, I've tried many cafes, both at home and here. It's clear, this café has become my soul's café. It amuses me that the barista already knows me and knows what I want. It makes me feel even more at home. 

I haven't been out for a while, but today, I was really craving that bittersweet taste. Despite feeling good, I also feel oddly strange. I feel watched, and I don't know if I'm being paranoid or not. I subtly glance around to satisfy my paranoia. At the corner table to my left, there's a person. They're dressed in black, wearing a cap and a mask. I'd say it's suspicious, but it's quite common here in Korea. I choose not to believe that the person is following me. I finish my coffee in peace and leave. The problem is, I still have that unsettling feeling in my stomach. I decide to take larger, faster steps, and my heart skips a beat when I hear the same sound behind me, just like my footsteps. I shouldn't have ignored my paranoid feelings, and now I find myself in an unpleasant situation. I stop for a minute, breathe, and decide to confront the issue. I turn around and see the person in front of me, their head down quickly.

 "Excuse me, can I help you with something?" My Korean isn't extraordinary, but it's understandable. "It's not that, but I feel like you've been following me for a while, or am I mistaken?" 

"You're not mistaken..."

 His voice sounded soft but pleasant. It sounded somewhat shy but horrifyingly familiar. I try to look at him and see who he is, but he hides quite well. "Who are you, and why are you following me?" He raises his head and looks into my eyes. Then I freeze. He didn't need to say anything. I knew very well who he was.

 "-Sabi!!! Earth to Sabi!" 

I blink a few times and see Raya in front of me, looking puzzled. I need to snap out of it. "Where were you? I called you several times, but you didn't respond."

 "Sorry, I was lost in thought." 

"Is something wrong? Are you okay? You don't seem like yourself." 

"Is Mama Raya activated? I'm fine, dear. Just tired. You know I'll tell you if something's wrong." I look at her and realize she knows I'm lying, but she doesn't say anything. Anyway, I really can't tell her. 

"I can't wait to go to the concert. I'll see the boys right in front of me! Unbelievable. I need to calm down." 

"You're 'adorobol'  when you do that. Is Andreea sleeping?" 

"Yes, she was tired. She said she'd take a shower and then sleep. We should sleep too, but I can't calm my excitement." 

"Go ahead, be happy. After all, moments like these will keep coming. I'm sure. You never know what the future holds." 

"Mogu... let's make this vacation the most beautiful memory." 

"We will." 

"I never want to forget this experience."

 "You won't."

"Promise?"

 "I promise."

 I said that from the depths of my soul. I really want it to be unforgettable, I want to show the girls everything beautiful here so they can fall in love with this country just like I did. And even though I've been completely honest, I can't shake off this feeling of something being off. Maybe I'm just tired. That evening, while the whole house was sleeping, my thoughts were in turmoil, and I couldn't close my eyes. I had the impression that it was the beginning of the end.

-Andreea

As usual, I'm the earliest riser. I don't even have to get out of bed to know I'm the first one awake. It's quiet in the house. From outside, only the sound of some stray cars can be heard. I'm sure the girls stayed up late chatting last night. I would have liked to join, but I was too tired. It's alright; I'll stay up tonight. Anyway, they always stay up late. Being the first one awake, I think it would be nice to wait for the girls with coffee ready. After all, the three of us are caffeine addicts.

It's cool inside the house. It's that morning chill. Even though it's morning, it's quite bright. The light is warm enough for a winter day. It's a light that seems to call me outside. So, I wash up, put on a light makeup, dress warmly, and step into the crisp yet warm morning air. I think pastries for breakfast would be nice, so I set out to find a place to buy them. Despite the sun being out, it's quite chilly, to be honest. I feel my nose turning red, and I find this contrast amusing. I'm immensely glad to be back here. I missed this part of me. I missed strolling down these crowded streets filled with contemplative people. I have to admit that winter looks different here, and yet, it's beautiful. Right now, I feel incredibly bohemian, like I'm the main character in a K-drama.

The walk was soothing, and the croissants I bought smell amazing.

"Hey... I didn't know where you disappeared to..." 

"Good morning! I thought I'd prepare something for you since I was the first one up." 

"Sweet as always."

 "I got pastries and coffee." 

"Did someone say coffee??" 

Of course, Raya perks up like a rabbit when she hears about coffee. I find her unpredictability amusing. 

"Yes, my angel. Coffee just for you."

 "See, that's why I love you so much." 

"What about me?"

 "Of course, yes. The three of us against the world."

 Sometimes I think very seriously about the three of us, and I can't understand a lot of things. We have so much in common, and yet, we're so different. The interesting part is that we never fight. One of us always diffuses the spark, or we simply choose to communicate, and everything is fine. Sabi is right; we all belong to the same soul family.

"So... what's our plan for today?"

 "You're not even here for long, and you already have plans." 

"Mogu, logical. It's the first time, so you two will be my guides for at least a week." "Sounds good. Do we choose, or do you?"

 "I'll leave it in your hands." 

That's exactly how I was when I first came here. My first trip here was one that stayed etched in my soul forever. I want to convey the same emotion to Raya.

"Girls, I have some business to attend to at lunch, but I'll see you in the evening." "Business? With whom?" 

"Oh.....well, you know. Meeting with an investor to talk about business." 

"If it's about business, I'm in too. Plus, I can handle things at home; maybe I can help you here too."

 I sense a strange atmosphere in the air, and I don't know how to react. I see Sabi, then I see Raya, and I realize I need to intervene. It's clear that Sabi is hiding something, but if she is, it means she can't tell us what. Either Raya knows or she truly doesn't see, but apparently, she's putting Sabi in a strange situation. 

"Raya, you're on vacation; leave work. It's just the two of us going out." 

"Yeah, you're on vacation; leave work." 

"I know I'm on vacation, but I said that, well..." 

"Or maybe you don't want to go out just with me?" Emotional blackmail always works with her.

 "Of course, I want to. Fine. You'll let us know when you're done, Sabi."

 "Sure. When I'm done, we'll go to a grill restaurant."

 "Perfect." 

I'm glad I managed to change the subject. It's clear that Sabi is hiding something. I hope everything is okay. I don't want to press her or anything, but if there's a problem, I don't want her to endure it alone. We're both here for her. I'll give her a few more days, and then I'll try to tell her she can trust us. I feel a bit of anxiety, to be honest.

"Alright, let's get ready and go out; I can't wait anymore." 

"Fine, fine! Should we play some music?" 

"Of course! DJ Sabi, turn up the music!" 

"Roger!"

 These simple moments are some of my favorites. To sit and sing together while we do our makeup. To dance together while we get dressed and truly laugh. I'll miss this...

3 a.m

            Noaptea ne găsește mai vulnerabili.  Când vine noapte devenim niște ființe slabe care se lasă prada gândurilor , amintirilor și inchipuirilor.  În fiecare noapte se aștern mii de ploi pe chipurile oamenilor sau mii de curcubee.  Fericit e cel prost. Cel care nu are gânduri care sa ii tulbure somnul. Trist e cel ce se vrea a fii deștept și gândește prea mult. Deșteptul e defapt cel prost. Noaptea deschide ceva în suflete . O ușă care nu poate fi inchisa decât de zorii dimineții.  Doar primele raze au cheie. Primele raze ale lunii sa o deschidă și primele raze ale soarelui sa o închidă. Un circuit vicios care se repeta aproape noapte de noapte. 

        Noaptea se vrea a fii amanta tuturor. E nesatula și vrea sa știe cât mai multe secrete. Vrea sa știe cele mai ascunse gânduri și cele mai tulburi vise. Și nu doar ca vrea ci și obține. Căci nimeni nu știe a descuiat și a încuia mintea cuiva asa cum o face noaptea. Și îți dă impresia ca te ajuta și ca îți descalceste gândurile,  dar defapt e invers când din gând în gând fără sa vrei te adâncește mai tare în abisele mintii ,in gânduri pe care nici nu știai ca le ai. Am impresia ca suntem setați de la naștere sa ne punem întrebări idioate și sa ne adâncim în lacuri întunecate parca scrise într-un roman horror de un autor străin.

        Noaptea fiecare isi citeste cateva capitole din viata lui. Citeste capitole care s-au derulat pana acum si isi imagineaza capitole ce vor urma. Fiecare e un personaj principal in viata lui.  Avem impresia ca daca ne revizuim amintirile in cap ar avea un alt sfarsit. Credem ca avem puterea asta uneori. 

         În momentele astea mi-as dorii sa fiu un personaj secundar care doarme la ora asta în loc sa aibă prea multe fraze în cap. 

Ucraina plange..

Plang.. si plang cu lacrimi amare. Suna asa de dramatic si de siropos dar asta e adevarul. Plang in primul rand pentru ca ma doare si in al doilea rand pentru ca nu stiu ce pot sa fac. Ma simt neputincioasa in cele ce se intampla. O bucata de paine, o patura, o gura de apa... atat pot face. Atat facem noi...

Indata am 28 de ani. Nu mi-as fi imaginat niciodata ca se va putea intampla asa ceva, sau ca ti se va intampla tie asa ceva. Sunt uluita, sunt ingrozita, sunt pietrificata si sunt trista, foarte trista. De mic copil am fost fascinata de Razboi. Cuvantul asta rece care aduce doar nenorociri . Dar chiar si asa mereu ma fascinat. Am citit despre el, am vazut filme, documentare, as putea spune ca la un moment dat eram obsedata sa stiu mai mult si mai mult. Nu am putut intelege niciodata cum s-a putut intampla asa ceva in lumea asta, cum au pornit, de ce, pentru ce si de ce a fost atata sange varsat. Nu am putut intelege niciodata cum oamenii au putut supravietuii, sau ce au simtit in sufletele lor in momentele acelea. Si nu mi-am putut imagina vreoadata ca am putea traii asemenea evenimente in viata pe care o am. In anul 2022.. in anul tehnologiei si avansarii etc.

 Sunt romanca, si sunt mandra ca sunt romanca. Mereu oriunde am fost peste hotare am recunoscut cu mandrie nationalitatea mea, chiar daca uneori poate nu ar fi trebuit. Locuiesc in Romania, o tara mica cu pretentii mari. Locuiesc intr-un colt al Romaniei sau cum ar spune cei de aici, "acolo unde se agata harta in cui". Nu departe de noi, la doar cativa km este alta tara.... o alta tara care sper sa fie si in viitor. O tara unde acum, in prezent se intampla tot ce am citit eu prin carti, tot ce am vazut eu prin filme si tot ce am auzit de la bunici..O tara unde betoanele reci cladite au inceput sa cada. Un loc unde cerul se face rosu si plin de fum greu si inecacios. Un loc unde au intrat metale grele  care distrug tot  in calea lor. O tara unde suna sirena in mare parte a timpului si ai impresia ca esti intr-un film horror. Acolo... acolo a inceput Razboiul. Bombardamente, arme, avioane, tancuri, soldati, oameni care fug si sange.... de ce?  intrebarea asta nu a primit un raspuns concret niciodata. 

E razboi. E chiar razboi. Fug femeile cu copiii, barbatii se inroleaza, cad zidurile locuintelor, se ascund oamenii prin buncare , se sacrifica soldatii tineri, si mor cetateni... sute de oameni vin la granita pe jos si incerca sa isi salveze pielea, sau pielea copilor sau a parintilor sau poate chiar a animalului pe care il au de atatia ani...  Iar noi... noi cei de aici suntem oribilati si socati. Nu pot sa ma plang, am doar respect pentru oamenii din orasul meu, din tara mea caci fiecare incearca sa ajute cum poate. Merg la vama si ofera apa, mancare, cazare....atat pot face.. Merg la vama cu masina plina de alimente si cu gandurile pline de frica caci noi am putea sa fim urmatori. Multi nu o sa recunoasca asta dar asa gandesc. Si ii vezi pe oamenii care si-au lasat viata in spate si au plecat cu o valiza ca sa isi salveze viata. Si li se citeste teroarea pe chip, iar inimile se fac mici, mici, mai mici decat un purice. Vezi copii care se tin de mamele lor neintelegand unde merg si de ce tatal a ramas in urma. Copii care nu au gresit cu nimic si care vin acum intr-o tara unde nu inteleg nimic, unde nimic nu le este cunoscut. Acesti oamenii se gandesc unde se vor intoarce, daca se vor intoarce. Ce o sa gaseasca in urma, sau si mai trist pe cine vor trebuii sa inmormanteze. E ingrozitor totul. Iar eu pot doar sa imi imaginez cata greutate au ei in inima lor acum. Probabil vor sa tipe, probabil vor sa izbeasca, vor sa planga si vor sa  opreasca tot. E Razboi in Ucraina..E Razboi in Ucraina!!!

Eu cred ca a venit Apocalipsa. Nu sunt cea mai credincioasa dar cred cu tarie ca a venit Apocalipsa. A inceput deja de cativa ani. Prin alta forma decat cea descrisa insa a venit. Pamntul nu mai vrea udat cu apa, pamantul cere sa fie udat cu sange si lacrimi. Pamantul cere cadavre . 

Opriti plansetele, opriti durerea, opriti varsare de sange, opriti Razboiul!

#saveUcraina!!! 

o alta postare

         In ultima perioada am inceput sa ma trezesc mai dimineata. Cand zic mai dimineata ma refer la 9 , 10 dimineata. Poate pentru unii este tarziu dar pentru cei ce ma cunosc stiu ca aceste ore sunt devreme pentru mine. Si cum spuneam , am inceput sa ma trezesc mai dimineata decat deobicei. Si se intampla pur si simplu. Fara alarme sau fara ca pisicile mele animate sa faca zgomot sau sa sparga ceva. Fara ca iubitul meu care pleaca mai dimineata de atat la munca sa ma trezeasca cu un sarut dulce si zgomotos pe frunte. Zgomotos caci el zice ca un sarut fara zgomot nu e sarut. Ce tip amuzant. Si ma trezesc. Deschid ochii si privesc in jurul meu putin orbita de soarele din camera. Mereu e soare mult in dormitor indiferent de ce draperii punem. Si camerea este cuprinsa de o lumina mare de cum rasare soarele. Si e cald . E cald in primul rand caci sunt sub plapuma, dar e cald si in camera de la soare. E o caldura care difera la fiecare anotimp. Acum e o caldura plapanda ca o imbratisare calduta de la o persoana putin mai calda decat pielea ta . 

        Cum deschid ochii pisicile mele ma inconjoara. Am 3 pisici. 3 pisici care imi fac viata mai frumoasa si mai plina. Un animal mereu te completeaza, imagineaza-ti  cand sunt 3. Oricum , cum ma trezesc vin langa mine in pat si imi dau din iubirea lor. Deci pe langa ca sunt iubita chiar cand dorm de catre iubitul meu , sarutul ala ce il ziceam mai sus, sunt si iubita cand ma trezesc de micutele mele prietene. Cum deschid ochii lumea capata o alta perspectiva.  Cand deschid ochii renunt la lumea viselor pentru a ma trezi la realitate. Pentru a face parte din o alta lume. Iar asta mi se pare atat de fascinant. Un timp stau asa in pat intinsa . Intre multimea de perne si sub plapuma aceea calduroasa. Ma uit la tavan, urmaresc razele de soare care acum nu mai imi par asa puternice pentru ca m-am obisnuit cu lumina. Ma uit la telefon si intru pe internet. Ce clasic. Acest lucru e ceva clasic in zilele noastre si ceva atat de natural de parca am face asta toti de sute de ani. 

        Nu o sa va povestesc care e rutina mea de dimineata , dar pot sa va zic ca se sfarseste in bucatarie cu o cana de cafea in mana. In bucuatarie e rece caci a fost geamul deschis. Acesta e locul unde se fumeaza asa ca trebuie aerisit cel mai mult. Aici e in partea cealalta a blocului asa ca  nu bate soarele in geam. Deci e mult mai racoare.Racoarea asta ma trezeste mai tare. Ca un roman clasic aprind un ochi la aragaz pentru a se incalzi putin in camera. Ma asez la masa , cu cafeaua in mana si arunc un ochi afara. Am un geam mare in fata, nu neaparat curat caci nu il spal zi de zi,dar prin el vad lumea. Ma uit sa vad cum e vremea, ma uit la copiii care merg la scoala sau se joaca in spatele blocului. Vad oameni care sunt grabiti sau batrani care merg incet . Vad multe. 

        Tin sa zic ca chiar daca acum sunt in bucatarie asta nu inseamna ca nu am si pisicile cu mine. Ma urmaresc oriunde merg. Ele imi ofera mie iubire , dar vor sa si primeasca. E un drum cu doua sensuri clar. Ma bucur ca le am caci asa imi mai reduc dorul . Dorul pe care il am cand ma trezesc si vad ca iubitul meu iar a plecat la munca. Noi oamenii suntem niste animatii foarte interesante pline de sentimente si de dorinte. Niste animatii care simt prea mult sau prea putin. Ce interesant! 

Oricum, idee era ca am inceput sa ma trezesc mai devreme ca deobicei...

E gol..

         E gol. Totul e gol in mintea mea. Ma uit la o foaie goala ce nu stiu cu ce sa o umplu. Lipsa mea de ideei ma face sa disper. E gol in mintea mea , e gol in capul meu. E dubios sa stau atatea minute atintita cu privirea undeva in gol. Ma simt de parca cineva a luat toate gandurile mele si le-a indesat intr-un sac fara fund iar apoi l-a legat. Odata cu legarea acelui sac eu am ramasa secuita si fara ideei. Sunt ca o papusa de lemn ce viseaza sa fie vie candva. E gol...
        Si stiu ca ma tot repet si zic ca e gol. Dar chiar este gol. La fel cum e in capul meu , asa este si afara. Privind prin geamul camerei mele nu observ decat absenta. Absenta oamenilor , absenta, masinilor, absenta lumii. E ireal ce se intampla si uneori neg ca e adevarat. E ireal ca dupa 2 luni de absenta sa ma intorc la propria mea cusca unde sa fiu obligata sa stau inchisa. Intr-un oras mic care pana acum nu il cunostea 70 la suta din populatia tarii. Si zic pana acum, pentru ca de o luna a devenit cel mai vorbit oras. Orasul problema ce trebuie inchis. Si o data cu orasul suntem si noi inchisi. Suflete mici sau mari care locuiesc in propria lor colivie . O colivie aurita sau neaurita. O colivie ce poate fi Raiul pentru unii si Iadul pentru altii. Suntem captivi in propriile noastre vieti. Insa doar pe jumatatea caci multe parti ale acestei vieti au fost inlaturate. Inlaturate de oamenii in uniforma si cu bastoane. Inlaturate de masini cu girofaruri si megafoane care striga pe strazile parasite. Ele nu stiu ca doar zidurile le mai asculta. In case oamenii isi fac planuri de evadare din aceast penitenciar numit oras. Unii cu frica altii fara. Unii pro, altii contra. Fraza : "Pentru binele vostru si a celor din jurul vostru!", bantuie in mintile tuturor. Ne duce cu gandul undeva in trecut cand s-a mai auzit aceasta fraza rostita cu tarie. Toti suntem inchisi in case. Toti suntem inchisi in camere. Toti suntem inchisi in proprile minti. Uneori imi imaginez ca sunt intr-o poveste medievala. Locuiesc in cetate iar cetatea trebuie inchisa, caci vin inamicii sa o atace. Si uneori chiar asa e, caci "inamicul " nostru ataca zilnic, si omoara zilnic. Si nu neg, faptul ca suntem inchisi in cetate ne face bine. Suntem toti constienti ca privarea noastra de libertate ne poate salva viata, insa devenim goi spiritual.
      Intre timp, in alta perspectiva ... natura renaste. Totul e verde si frumos. Florile infloresc, pasarile canta si lumea exeterioara caselor de ciment , prinde viata. Lipsa oamenilor in natura, o ajuta pe aceasta sa se vindece. Si e bine ca se vindeca, si e bine ca isi revine. Uneori este nevoie de situatii majore ca sa observam ca facem rau.
       Intr-o alta ordine de ideei, sufletele oamenilor inchisi in cetate abia asteapta sa imbratiseze pe cei dragi....

                                                         

acasa

Acasa nu e decât în brațele tale. Acasa e acolo unde iti simt răsuflarea calda in parul meu atunci cand ma iei in brate. Acasa e acolo unde parfumul tau inundă ori ce simt de al meu. Acasa e acolo unde căldură sufletului tau e asa de mare ca nu are cum sa imi fie frig nici in cele mai geroase ierni. Acasa e acolo unde vocea ta imi sopteste cele mai dulci cuvinte. Acasa e la pieptul tau unde inima ta bate ca o toba nebuna. Acasa esti tu. Esti tu pentru ca fara tine totul e incomplet. Esti tu ptr ca esti primul fulg de nea. Esti tu ptr ca tu esti căldura. Esti tu ptr ca esti ploaia aia calda de vară pe care o astepti in acele zile fierbinți. Doar tu. Cum poti sa descrii o iubire atunci cand ea iti inundă fiecare celula din corp? Cum poti sa o definești atunci cand ea urla prin toti porii tai? Cum poti sa o arăți cand te uimești tu zi de zi descoperind că e tot mai mare?

Simplu.. o numești acasa. O numești tu.

cum vad eu lumea? vad lumea ca un anonim . Ca un anonim dintr-un colt careia ii se permite sa analizeze orice. Intr-o zi pot sa vad lumea foarte luminata. Sa o vad cu un inceput si fara nici un sfarsit. Toata lumea sa fie zambitoare si fericita. Sa vad fiecare frunza cum danseaza in ritmul razelor de soare. Sa vad cum fiecare nor joaca mima si pisica din fata blocului pare a fi tot mai grasa in fiecare zi. In alta zi pot sa vad numai gri. Cerul sa fie plin de plumb si oamenii sa nu aiba fete. Sa fie niste manechine umblatoare . Orasul sa fie un mecanism ce functioneaza pe baza de cheita si blocurile dreptunghiulare sa ascunda multa vinovatie. Se poate ca intr-o zi sa ploua . Sa ploua si sa vad doar claritatea apei. Sa sar din balta in balta pentru a vedea acele mici sclipiri pe hainele mele. Lumea sa stea si eu sa fiu singura care se misca . Animalele sa imi vorbeasca si orasul sa fie plin de iepurasi mari si pufosi. Imi e teama sa iti zic dar uneori vad lumea neagra. Neagra si punct. Si atunci cel mai greu e sa gasesti acel punct. Ideea e nu e cum vad eu lumea. Ideea e cum vedem noi lumea. Adica tu ca persoana si prietenii sau familia. Pot sa iti zic doar atat. Ca si in ziua aia neagra poti juca fotbal cu acel punct daca ai cu cine. Asa ca hotaraste tu cum vad eu lumea. 

Trecut. Prezent. Viitor.

         Eu nu vreau sa traiesc in Trecut. Eu nu vreau sa traiesc in amintiri ce s-au dus demult. Fie ca sunt frumoase fie ca sunt urate , eu nu vreau sa traiesc in Trecut. Eu nu vreau sa traiesc in amintirea aia in care mi-a zambit si cerul s-a umplut de stele instant. Nu vreau sa traiesc in lacrima aceea care mi-a inundat sufletul si l-a acaparat mai tare ca intunericul celei mai lungi nopti.Nu trebuie sa traiesc in clipe deja traite . Acelor clipe le-a trecut vremea. Acele clipe trebuie sa ramana pe rafturile inimii mele exact ca niste carti intr-o bilbioteca. Din cand in cand sa mai iau cate una si sa o rasfoiesc. Sa o rasfoiesc nu sa o traiesc iar. Eu nu trebuie sa traiesc in Trecut.
          Eu nu vreau sa traiesc in Viitor. Eu nu vreau sa traiesc in momente imaginate care nu pot stii daca se vor intampla sau nu. Nu vreau sa fiu prinsa in vise proiectate de mintea mea insetata. Nu vreau sa traiesc in visul ala cand o sa fiu cea mai fericita femeie de pe pamant. La fel cum nu vreau sa traiesc in visul ala in care voi fi cea mai singura floare dintre flori. Nu vreau sa imi fac asteptari si sa fiu dezamagita. Nu vreau sa ma hranesc cu iluzii si sa ma droghez cu vise. Nu vreau sa sper la ceva mai bun sau mai rau. Sa imi fac sufletul amar mai ceva ca iodul. Eu nu vreau sa traiesc in Viitor.
           Eu vreau sa traiesc in Prezent. Eu vreau sa traiesc azi. Eu vreau  sa rad azi sau sa plang azi. Sa savurez cafeaua azi sau sa pornesc o aventura tot azi. Vreau sa port rochita aia azi. Vreau sa privesc stelele, sa simt vantul, sa vorbesc cu cerul, sa ma imbratiseze pamantul, sa ma mangaie florile si sa ma iubeasca ploaia. Toate astea azi. Vreau sa traiesc in Prezent, in acest Prezent care se intampla in secunda asta. Daca imi vine sa urlu sa o fac. Daca vreau sa ma urc in tren sa plec , sa fac asta. Daca vreau sa iubesc sa o fac, daca vreau sa fiu o explozie de sentimente sa fiu. Eu trebuie sa traiesc in Prezent, in ziua de azi,in secunda asta. Eu vreau sa ma iubesc asa cum sunt, sa imi imbratisez nebunia si sa simt ca traiesc acum. Eu vreau sa traiesc in Prezent.
                      Nu ieri, nu maine, ci azi!

om de hartie

            Foaia asta alba imi da niste dureri de cap asa de mari. Ma doare capul si nu pot sa inteleg de ce foaia e alba cand eu am asa de multe de zis. In capul meu ideile zboara ca niste avioane de hartie fara o destinatie anume. Nu inteleg de ce pur si simplu nu pot sa creez un aeroport de creioane unde sa aterizeze si avioanele mele. Poate nu sunt buna la a creea lucruri, sau poate nu stiu sa fiu un arhitect. Oricum aparent avioanele mele zboara fara o destinatie anume. Si zboara in mintea mea in haosul care este la ordinea zile. Nu zboara pe cer printre stele. Nu zboara acolo unde luna lumineaza calea. Nu zboara langa aeroportul unde o masina ratacita mai trage din cand in cand in noapte.Unde oamenii vin  doar ca sa se uite la stele si la avioanele ce trec aievea pe cer. Nu! Ele zboara in gandul meu. Ele zboara aici unde e mereu un razboi. Chiar imi pare rau pentru avioanele mele.
        In incercarea mea de a salva avioanele din haos am creat niste barcute . De mica aveam tendinta sa ma joc cu foile si sa fac diferite lucruri din ele. Asa ca mi-am pus iar talentul la treaba si am creat niste barcute mici, mici. Niste barcute mici de hartie incarcate cu asa multe sentimente ce trebuie aratate. Dar din nou am gresit. Caci barcutele mele au nevoie de apa si le-am indesat in oceanele mele. Si oceanele mele sunt rele. Sunt pline de pesti rapitori si stanci ascutite. Aici cand ploua e urat. Si ploua cu stropi sarati si fierbinti. Aici stropii sunt acizi.Aici nu exista porturi. Aici nu gasesti pescarusi si oameni care stau si admira vaporasele. Aici nu se opreste nimeni sa faca o poza ca sa imortalizeze un moment frumos .Aici e doar furtuna, pentru ca apele din cer sa se intalneasca cu cele din pamant exact ca in Apocalipsa. Concluzia? Barcutele mele nu ajung niciodata la destinatie.
       In cele din urma am decis sa nu mai stric foaia si sa o las asa goala. Am plasat-o in singurul loc de unde stiam ca nu o sa o mai scot vreodata. Am pus foaia goala acolo si m-am decis ca in timp sa scriu in ea. Sa scriu sau poate sa desenez. Dar am gresit din nou. Nu e o surpriza ca am gresit iar. Am gresit caci am mazgalit-o cu asa multe prostii. Am uitat ce era important si am lasat sa fie patata cu cerneala si mina de creion. Am vrut sa fac o capodopera si sa fac acea foaie cel mai mare si frumos tablou din viata cuiva dar am gresit si am facut foaia sa arate ca spatele unui caiet din liceu. Deci nu vine nimeni sa imi citeasca foaia pentru ca nu e nici o atractie pentru public..
         In final nu raman decat niste foi si mina de creion consumata...
                                                                 

R.

Alerg. Alerg prin oras. Alerg sa ma regasesc pe mine .
Urlu! Imi strig numele pentru ca aparent am disparut cu totul. Vreau sa ma intorc acasa. Vreau sa ma intorc in carcasa asta care am incercat atat timp sa o intretin. M-am uitat printre paginile unei carti cu vrajitori pe care am rasfoit-o de atatea ori. Sunt amintirea a ceea ce am fost. Imi vreau suflarea inapoi. Vreau sa imi deschid ochii din nou. Nu ma mai deranjeaza crapaturile din ochi. Am invatat sa traiesc cu ele. Am invatat ca uneori acele fisuri sunt cele ce ma fac sa plang. Vreau sa plang dar pare ca lacul din ochii mei a secat. S-a decolorat. Pana si albastrul cel intunecat din adancuri a devenit albicios. Eu sunt una din acele persoana care nu are nevoie de alb. Careia nu albul ii face viata frumoasa. Singurul alb pe care il accept in viata mea este cel al zapezii. Plapuma aceea alba si rece. Formata din fulgi perfecti simetrici care s-au asezat perfect exact ca un puzzle.Vreau sa imi rescriu iar viata dar nu mai pot. Am facut lucrul asta de asa de multe ori ca nu mai am ideei. Nu mai am idee ce personaj sa fiu. Singurul personaj nefolosit sunt eu. Personajul Raya din poveste. Dar nu ma gasesc ca sa intru in personaj. Nu ma gasesc ca sa  imi joc rolul. Am inceput sa imi spun mie rugaciuni.O dau intr-o extrema in alta in speranta ca la mijloc o sa fie bine. Ma simt ca o poveste citita in palma de o excroaca la coltul blocului. O poveste care nu o sa se intample niciodata indiferent de circumstante. Ma caut prin cartea de telefon. Ma caut in Pagini Aurii caci cand eram mica mi s-a spus ca acolo e toata lumea. Dar  la litera R aparent nu se gaseste nimic. Caci nu gasesc aceasta litera in carte de parca cineva a rupt intentionat foile. Ma caut in ganduri si in vise. Caci aveam asa de multe incat am sperat ca poate m-am ratacit in ele. Dar gandurile mele au prins aripi si au zburat departe iar visele sunt acum doar niste baloane de sapun care la prima adiere de vant se sparg. Am innebunit si am inceput sa ma caut prin case si prin blocuri. Prin orase unde am fost sau mi-ar fi placut sa merg. E in zadar ... nu ma gasesc. In zadar ma zbat aici caci nu reusesc sa ma gasesc. Intr-un final am decis sa ma caut in cel mai ferit loc de pe pamantul asta. Si am ramas socata caci in cel mai intunecat si ascuns colt m-am gasit. M-am gasit unde ma asteptam cel mai putin. Daca cautam de la inceput ma scuteam de atata efort. As spune ca m-am gasit dar nu e chiar asa. Am gasit o varianta a mea. O varianta mica si slaba, aproape transparenta. Am gasit o eu fricoasa si singura. Am gasit o eu plina de lacrimi . O eu cu pielea alba si rece, inghetata.O eu cu o privire pierduta si rea. O eu care imi tot repeta sa o las in pace. O eu in cea mai rea varianta a mea. Si atunci m-am intrebat pentru ce tot acest efort? Pentru ce m-am cautat atat daca asta e ceea ce cautam?
Raspunsul? Ei bine a trebuit  sa ma caut pentru ca am nevoie de mine. Pentru ca doar fiind intreaga o sa pot sa ma simt bine. Pentru ca chiar daca acea parte a mea nu ma multumeste si imi provoaca dezgust , tot face parte din mine.
Abia acum am inteles de ce  ascunzatoarea mea a fost sufletul. 

Va las..

Va las. Va las caci nu mai am timp sa va ascult parerile. Nu mai am timp sa imi pese de ceea ce vreti voi. Va las caci ma asteapta fotoliul meu de lângă foc. Nu stiu daca v-am spus dar e un fotoliu tare comod. Am așezat o pătură vișinie pe el. E pufoasa exact ca norisori aia de ii vezi pe cer intr-o zi de primăvară.  Cand imi e frig ma invelesc  cu ea.  Sau uneori o fac doar pentru ca e pufoasa.  Seara aprind focul din semineul  asta batut de timp. Flăcările se joacă si uneori imi povestesc povestea mea. Povestea pe care eu uneori o ascund caci vreau sa o uit. Căci dragii mei vreau sa va uit. Vreau sa uit ca ati vrut vreodata sa imi spuneti ceva sau ca ati facut asta. Vreau sa uit ca am permis sa aveti un cuvânt in viata mea. Va las caci lângă semineu e o masa din lemn grea unde se odihnește ceaiul meu negru pe care îl beau in fiecare zi. E negru ca sufletul unui dragon la nastere , asa ca mai pun si un strop de lapte care sa ii dea putina dragoste. Ceaiul asta imi încălzește inima atunci cand simt ca e prea rece. Voi aveti cuvinte care o răcesc tot mai tare. De aia va las. Va las sa aveti ce povesti.  Va las sa epuizati subiectul . Si ma rog sa dureze mult acest subiect caci imi e milă de persoana care imi va lua locul. Va las caci cățelul meu asteapta sa ii mai arunc cate un biscuite din cand in cand. E un cățel tare bun si tot ce vrea e iubirea aia adevarata care in opinia mea o poate da doar un copil naiv. Va las sa aruncati cuvinte in stanga si in dreapta. Va las sa faceti asta căci toate cuvintele de care am eu nevoie sunt aici in romanul pe care îl savurez in fiecare seara. Simt iubirea lor,plâng la suferinta lor ,rad la fericirea lor si ma doare la rănirea lor. Da! Va las sa ma judecati si sa așteptați să fac o prostie. Nu mai am puterea sa lupt cu morile din gurile voastre.  Nu mai am puterea dar nu e nici o problema. Vedeți voi aici sunt bine. Aici nu ma ating răutățile lumii. Mama am plecat.  Nu plânge.  Poate ma voi intoarce dar acum nu am timp caci bate cineva la usa si trebuie să deschid.

madness

"it is our choices that show us what we truly are, far more than our abilities."- Albus Dumbledore
Acu ceva timp am primit un borcan cu mesaje de la prietenii mei nebuni. Si zic nebuni la modul bun caci ii ador si ii iubesc extraordinar de mult. Unul din acele mesaje era acesta de mai sus. Un citat din Harry Potter, pentru ca sunt obsedata de asta si toata lumea stie. Mi s-a oprit privirea pe acesta astazi pentru ca imi da de gandit destul de mult. Este ironic cum mereu vrem sa parem cei mai buni si fiecare se bate cu pumnul in piept ca este mai bun. Suntem niste jucarii inchise in mici cutii de plastic. Sunt niste cutii transparente ca sa poti fii vazut. Toti credem ca suntem mai extraordinari ca cel de langa noi si ne dam cu presupusul . Ne consideram liberi dar nimeni nu iese din acea cutie. Nimeni nu face nimic ca sa arate cat de extraordinar e. Stim doar sa vorbim. Stim sa aruncam cuvinte in stanga si in dreapta ca o o grindina ratacita ce cade din cer. Ne proiectam iluzii cu noi in afara cutii. Proiectam niste holograme ce pretind a fi noi. Frica de nou ne tine inchisi cat mai mult unul de altul . Lasam frica sa ne cuprinda si sa se joace cu mintile noastre, sa mute piesele dintr-o parte si in alta pana le zapaceste cu totul . Luam decizi proaste si apoi nu stim sa ni le asumam. Fiecare gand care ne trece prin cap e ca o bomba ce nu stim niciodata daca va exploda sau nu. Suntem mecanici. Nu stim sa gresim. Nu stim sa iertam. Nu stim sa plangem sau sa radem cu adevarat. Nu stim sa iubim sau sa uram cu adevarat. Nu stim decat ce am fost invatati sa stim. Nu vrem sa ne invatam nimic singuri. Nu vrem sa gandim singuri. De ce sa incerci ce e mai greu cand poti avea acel " usor"? Suntem niste omuleti trasi la indigo care asteapta un alt omulet tras la indigo sa ne salveze. Totul e un haos...

Locul

Am lasat un loc . Am lasat un loc pentru tine. E un loc ferit si cald. Te-am lasat sa intri si sa te cuibaresti in cel mai bun loc pe care il am . Ti-am permis chiar sa iti aduci lucruri si sa il faci familiar tie. Am permis sa il schimbi si sa il modifici. La inceput ti-am dat un loc mic, iar tu ai spart si spart pana ai facut locul de doua ori mai mare decat era. Si te-am lasat. Te-am lasat sa il musti. La fiecare muscatura sangera , iar tu ma amageai spunandu-mi ca acum am mai multe cicatrici pe care sa le tatuez. Ca fiecare muscatura se va cicatriza frumos si va forma o amintire. Incet dar sigur ai acaparat locul intreg. I-ai dat un nume si apoi l-ai schimbat si apoi i-ai dat alt nume si tot asa spunandu-mi ca faci asta ca sa nu fie plictisitor. Ai schimbat culoarea... si in rosu ala aprins ai turnant cate o picatura de cerneala neagra in fiecare zi pana a devenit un visiniu inchis.Ai schimbat tonalitatea si acustica acestuia. Ai vrut ca muzica lui sa fie mai zguduitoare si cu cat mai putine versuri. Si te-am lasat. Mereu te-am lasat .   Acum locul e mai mare asa ca te-ai gandit sa aduci mai multe persoane in el. Si din nou te-am lasat. Cu cea mai mare durere te-am lasat caci erai fericit. Atat ti-ai dorit acest loc si ti l-am dat ... si ti l-am dat ca tu sa il schimbi .. iar in final sa ma dai pe mine afara din el.

Cicatrici ( for you Love)

Sunt gratii peste tot. În jurul meu sunt numai gratii. Sunt gratii pe care singura fara sa vreau le-am facut încet,încet. Mi-am facut o cușcă de gratii singura ca sa ma închid. Sa ma închid departe de tine. Ironic având în vedere că tu ești cel care m-a inchis intr-un turn de cristal de parca as fi o prințesă din povești . Închisă acolo sus, singura si secata de energie am invatat sa imi proiectez gratii. Și așa încet, încet dragul meu cu fiecare cuvânt am ajuns sa pun bazele acestei custi. Cu fiecare gest pe care l-ai facut ai mai adăugat cate un lacat vietii mele. Peste tot sunt cicatrici . Am pe piele cicatrici formate de la lacrimile adunate în timp. Am in suflet cicatrici adâncite de la răsuflarea ta. Am in gand cicatrici care imi amintesc ca am nevoie de liniște. Și ironic in liniste eu imi gasesc fricile . Sunt plina de cicatrici lăsate de obsesia ta. Din când în când vii sa mai rupi o bucată din pielea mea alba si dulce ca sa iti hranesti egoul. Din când în când pui scara la acest turn ca sa imi dai impresia ca sunt libera. Dar tu ma rupi cu îmbratisarile tale. Tu imi furi energia cu saruturile tale. Tu imi furi flacăra vietii cu simpla ta prezenta. Tu .

ultimul zburator

Apari in noapte. Apari in noapte in visele mele cele mai adanci. Astepti sa ma adancesc in cele mai dulci secunde ale somnului meu. Si apoi apari. La inceput undeva in departare si in ceata. Si te tot apropii. Chiar daca esti undeva in departare si in ceata, te simt. Iti simt energia ce te inconjoara. Iti simt respiratia fierbinte ca focul iadului. Ma cuprind fiori pe intregul meu spate. Ma cuprind fiori caci stiu ca vii dupa mine. Te simt si imi este frica. Imi este frica caci intensitatea ce o emani nu imi sugereaza nimic bun. Incerc sa inchid ochii ca sa nu te vad , dar este in zadar. Nu pot sa ii inchid caci ei deja sunt inchisi iar tu esti doar in interiorul meu. Si incep sa ma gandesc si sa imi imaginez tot ce e mai rau. Si asa in frica mea te zaresc. Si ma uit la tine cu niste ochii foarte mari nestiind cum sa reactionez. Statura ta e impunatoare.. dar totusi nu imi este asa de frica. Nu esti cum ma asteptam. Nu arati ca o bestie gata sa ma sfasie cu gherele ei mari. Esti mare si ai un aer elegant. Un aer superior pe care multi barbati si-ar dori sa il aiba. Cu cat te apropii mai mult cu atat realizez cat de normal esti. Parul tau negru se imbratiseaza frumos cu catifeaua neagra a noptii. Ochii tai stralucesc ca doi luceferi posedati de un demon prea nelinistit. Si zic nelinistit caci vad in ei o flacara ce arde nonstop si mult prea tare.Ma cuprinzi cu privirea . O privire ce vede pana si cel mai adanc secret al meu. Zambesti. Zambetul iti este in antiteza cu tine, caci zambetul tau imi aminteste de cel a unui inger. Apoi incep sa ma intreb daca nu esti si tu un inger decazut in pacat. Problema este ca pacatul te prinde....Uitandu-ma asa la tine realizez cat de frumos esti. Statura, forma, totul este frumos la tine. Ma simt atrasa ca un magnet de trupul tau. Apoi imi amintesc de povestile spuse de bunica cu Zburatori, si vreau sa ma opresc. Vreau sa nu te primesc nici macar in jurul meu. Dar cum sa fac asta? Sunt hipnotizata si tot ce fac este sa astept momentul cand ai sa ajungi exact aici. Imi e frica si totusi nu imi este. Simt cum imi transpira mainile si inima incepe sa bata prea tare. O auzi si tu. O auzi caci inclini capul putin intr-o parte , inchizi ochii si stai asa pentru cateva secunde. Apoi incepi sa zambesti invingator , fericit de efectul pe care il provoci.
Intr-un final ajungi in fata mea iar ochii tai se adancesc in oceanul ascuns in ochii mei. Sunt o statuie in fata ta si nu pot sa ma misc. Iti simt respiratia care este otravitor de dulce. Esti un pradator caci tot ce ai ma atrage. E clar ca eu sunt prada si gandul asta nu imi da decat satisfactie. Simt cum inima mea e inundata de culoarea din jurul tau. O cerneala ce iti tatueaza numele pe intreaga inima. In acel moment realizez cat de mult mi-as fi dorit sa fii o bestie...caci ai reusit sa vreau sa te iubesc.Ca un om curios vreau sa interactionez si in nebunia mea imi fac curaj sa te abordez...
-Esti un zburator nu-i asa?
-Sunt Ultimul.
-Ultimul Zburator?
-Da.. caci tu esti ultima ea.

undeva...

Aparatul meu scoate niste zgomote dubioase atunci cand il pun sa imi pregateasca cel mai bun elixir inventat vreodata, ala fiind cafeaua. 

Era sa ma ard cand am aprins aragazul. Dar nu conteaza caci ceea ce astept de la el poate indura o mica arsura pe mana mea. Cafeaua e pe foc si tot ce astept e sa gust din ea. 

Stand si asteptand pana e gata cafeaua ma gandesc sa imi pregatesc si restul lucrurilor.... 

Scot cana in care tie iti place sa bei cafeaua..... 

Pun doua lingurite de zahar si destul lapte cat sa fie dulce...

Torn cafea in cana si pe fundal suna o melodie prea cunoscuta pe care o ascult pentru a nu stiu cata oara.

Imi iau cana cea mare la masa. Ma fac comoda, arunc o privire pe geam. E soare si frumos. E o zi plina de posibilitati.Ma intorc cu gandul inapoi la masa...

Iau pachetul de tigari si imi aprind o tigara. Primul fum din aceea tigara e ca o gura mare de aer proaspat. Ironic dar cel mai bine la cafea merege o tigara. 

Las tigara din mana si mai iau o gura mare de cafea...

Ceva lipseste...

Imi iau telefonul in mana si incep sa il butonez ca si cum as astepta ceva..

Dar orice astept eu sa vina aparent nu vine...

Ma mai uit o data la el... il las jos. Si imi zic:

-Buna dimineata...

-Buna dimineata...

Un lucru Albastru- Capitolul 7- Mereu..

Iar acum.... acum stau. Imi e frica sa ma misc sau sa deschid ochii. Ii tin inchisi si simt cum Gabi isi retrage mainile de langa gatul meu. Imi simt respiratia cum o ia razna de la repede la foarte incet si tot asa. Nu vreau sa deschid ochii. Vreau sa mai simt inca acel sarut care se potriveste atat de bine. Acel sarut care trebuia sa se intample foarte des in trecut dar care a fost tinut legat . Faptul ca nu s-a intamplat in tot acest timp l-a facut sa fie si mai dorit. Si mai perfect. Intr-un final ma decid sa deschid ochii... Ii deschid si in fata mea e el.. E el cum nu l-am mai vazut niciodata pana acum. Ochii lui de ciocolata sunt in fata mea. Mai dulci si mai doritori decat o intreaga fabrica de ciocolata. Zambeste. Oara unde Dumnezeu a ascuns acel zambest pana acum? Un zambet ce imi guverneaza mintea . Se uita la mine, eu ma uit la el si nici unul nu spune nimic. Ce am putea spune? Exista vre un cuvant sa descrie ce tocmai s-a intamplat? si daca ar spune cineva un sarut i-as da in cap cu ceva caci nu la asta ma refer.
 - Si mie imi stralucesc ochii la fel?
A spart Gabi tacerea cu o intrebare foarte neasteptata.
 -La fel?
  -Da! la fel ca ai tai acum.
Dau privirea in jos automat rusinata de faptul ca se citea fericirea in micile mele comori. In acelasi timp am lasat si capul putin in jos si asta nu i-a placut. A pus mana imediat sub barbia mea si cu doua degete mi-a ridicat capul sus.
 -Draga mea, o printesa tine mereu capul ridicat! Credeam ca stii asta deja.
 -Pai stiam asta , doar ca eu nu sunt o printesa.
 -Hmm, zici tu? da poate ai dreptate. Esti mai mult decat o printesa . Esti Raya.
Si cu chestia asta pur si simplu m-am topit. Acest om are mereu cuvinte pregatite ce trebuiesc rostite. Privindu-l asa am observat ca acest om mereu a fost asa. Mereu a fost acelasi Gabi. Acel baiat care era fix opusul baiatului meu cu ochii albastri. Acelasi om care s-a izbit in mine din greseala in acel centru de oras sau in acel pub. Imi amintesc perfect prima data cand l-am vazut si cum eram. Imi amintesc perioada mea dinainte sa ma rascoleasca acei doi ochi albastri.
 -Esti foarte ganditoare..
 -Da.. imi cer scuze , m-am pierdut pentru un moment.
 -E ok. Pe mine nu ma deranjeaza. Esti la fel de frumoasa si cand te pierzi pentru un moment.
 -Tu chiar mereu trebuie sa imi faci complimente?
 -Draga mea, nu ai vazut nimic. Iti spun 2 % din ce gandesc. Daca ar fi dupa mine ai primi mult mai multe complimente si nu numai.
 -Ma lasi fara cuvinte si asta nu se intampla des!
 -Da! stiu. tu vorbesti mult.
A zis asta si a inceput sa rada. Dar nu ironic sau urat ci pur si simplu amuzat ca rostea un mare adevar. Eu chiar vorbesc mult.
 -Sa stii ca niciodata nu ma deranjat ca vorbesti mult. Imi place sa te ascult.
 -Asa zic toti la inceput. Pana observa ca daca ma lasi de capul meu nu mai scapa de vocea mea niciodata.
 -Atunci te rog sa nu ma scapi de vocea ta niciodata....
E atat de serios. A trecut de la rasul acel melodios la o seriozitate acuta. Mi-a zis aceste cuvinte foarte serios si oarecum indurerat.
Bzzz Bzzz
Bineinteles ca trebuia sa exista ceva ce sa strice momentul. Telefonul meu a vibrat. Am primit un mesaj. Nu il bag in seama . Nu vreau sa ma distraga de la opera de arta din fata mea.
Bzzz bzzz
Din nou!.. telefonul meu bazaie incontinuu si incepe sa ma enerveze maxim.
 -Poate ar trebuii sa raspunzi.
 -Nu vreau. Nu ma intereseaza. Nu e sfarsitul lumii daca eu nu dau atentie altor lucruri o seara.
 -Sa inteleg ca in aceasta seara esti a mea?
 - Vrei sa fiu a ta?
 -Sa zicem doar ca aceste ore nu vreau sa treaca niciodata.
 -Frumos spus.
Bzzz Bzzz
In momentul ala m-am enervat maxim si am luat telefonul. Era momentul perfect sa il pot saruta din nou pe Gabi iar telefonul meu se baga in seama ca un animal de protectie nervos. Il deschid si observ cateva mesaje. Unele de la Dya care ma tot intreaba disperata unde sunt si altele de la...Laur....
"Laur: Cum merge seara cu Gabi?
Laur: Esti asa de ocupata de nu raspunzi?
Laur: Sa stii ca te astept sa iti termin seara frumos ca deobicei. Asa cum era si inainte dupa intalnirile cu Gabi.
Laur: sa stii ca incepi sa ma enervezi.
Laur: Raya te sfatuiesc sa raspunzi. "
Mda.. Clasic Laur. Incep sa ma incrunt si Gabi observa asta imediat.
 -E totul in regula?
 -Da. Ma bantuie putin trecutul.
 -Trecutul zici? imi pare rau...
 -Hei.. nu ma refeream la tine.
 -Pai eu nu sunt tot din trecutul tau?
 -Tu esti acum in prezentul meu si asa vreau sa ramai.
Nu mi-a pasat daca se astepta sau nu dar am sarit in bratele lui si am inceput sa il sarut. Si l-am sarutat. Si ma sarutat. Caci buzele lui dulci nu au incetat niciodata sa tanjeasca dupa sarutari. Si ne adanceam tot mai mult unul in altul. Bratele lui erau ca un castel pentru mine. Nu stiu cum si de ce dar Gabi s-a oprit. S-a dat un pas in spate . S-a uitat la mine rugator si mi-a zis:
 -Imi pare rau Raya... dar nu pot... nu pot sa continui...

Shh

Am folosit atatea cuvinte frumoase. Am folosit cuvinte lungi si scurte. Cuvinte care exprima intr-un final tot ce imi doresc. M-am saturat de cuvinte. Vreau mai mult. Pentru fiecare cuvant rostit vreau o atingere. Vreau sa imi atingi fata cu miscari incete si gingase. Sa iti plimbi un deget pe buzele mele rosiatice, suav ca o ploaie de vara. Vreau sa cobori usor pe gatul meu si sa simti in mainile tale pulsul vietii mele. Sa bata ca o toba mare incat sa iti fie frica sa inchizi mana  ca nu cumva sa iei ultima rasuflare. Umerii mei sa fie drumul catre spate. Ca doua rauri care se intalnesc intr-o harta. Fiecare por al pielii atins sa fie exact cat o mie de cuvinte ce trebuiau rostite. Sa iti plimbi degetele pe spatele meu sperand sa descifrezi acea harta. Sa imi prinzi talia si sa ma tragi mai aproape de tine ca sa imi simti respiratia care se pare ca prinde glas tot mai tare. Vreau sa fi indecis. Sa nu stii daca sa iti urmaresti mainile in aceasta calatorie sau sa ma privesti in ochi. In tot acest timp pielea ta sa arda ca flacara brichetei lasate in bucatarie. Mainile tale sa sa-si continuie drumul de parca ar fi fost instruite. Sa coboare pe coapsele mele mari. Aici ele isi schimba stilul. Nu le mai ating usor si gingas ci strang cu putere. Cu o miscare repetata aratand dorinta si multa pasiune acumulata. Cu o singura miscare sa ma tragi spre tine si sa iti zdrobesti buzele de alea mele. Sa se contopeasca mulanduse perfect. 

Restul e istorie. Un mare secret ascuns printre literele si cuvintele din capul meu. Gaseste-l !

Ultimul..

In gandul meu ratacit, am gasit un alt gand ascuns. Si apoi in cel de-al doilea gand am gasit un al treilea si tot asa. Exact ca acele papusi rusesti numite matrioska. In fiecare papusa mai gasesti una noua. Ideea e ca aici este o mica diferenta. Gandurile mele sunt ca o gaura fara fund. Caci oricat as cauta sa gasesc cel din urma gand, nu reusesc. Si ma adancesc tot mai tare si mai tare. Si chestia asta imi ocupa mult din timp. Nu dorm, nu mananc, nu fac nimic. Stau doar si incerc sa gasesc cel din urma gand. Si cat caut acest gand rascolesc foarte multe foi pe care am uitat ca le am. Gasesc povesti pe care le-am ascuns cu grija si acum le dezgrop. Gasesc persoane care nu stiam ca mai exista acolo. As fi comparat toata aceasta situatie cu sacul lui Mos Craciun.. dar acolo gasesti doar lucruri pe care ti le doresti. Stau scufundata in petale ca intr-o carne putrezita. Inima mea e un conglomerat de petale verzi , albastre scurte. Traiesc mecanic. Bat din aripi mecanic. Sunt exact ca acele structuri invatate la facultate. Sunt de 3 feluri , iar miezul e usor. Inima e usoara. Sunt exact ca acel metal rece pe care oricat l-ai incalzi pana la urma tot se raceste. Nu e este o imagine prea placuta ochiului ceea ce se intampla in capul meu. Ar trebui sa fac un inventar. Ar trebui sa cumpar sertare de panza pentru fiecare si sa le ordonez alfabetic. Asa fiecare ar fii la locul lui si nu ar trebui sa imi fac griji ca vreodata un gand o sa iasa de la locul lui si sa ia inaintate celelorlalte ganduri. ...dar... Cum sa fac asta daca nu reusesc sa ajung la ultimul gand?? 

the book

                Cand eram mica am primit o carte noua. O carte noua pe care nu am citit-o decat abia cand am crescut. Era o carte noua frumoasa. Mi-a placut din prima. Mi-a placut pentru ca avea coperta frumoasa si interesanta. Pentru mine a fost indeajuns atunci sa vad coperta. Am intors-o pe o parte si pe alta si mi-a placut. Era interesanta. Avea culori luminoase si un titlu simplu. Era frumoasa ca un zambet strengaresc intr-o parte.
              O buna perioada de timp nu am avut nici un interes sa o deschid. Copil fiind mi-a ajuns sa stiu ca e frumoasa si e ceva nou in viata mea. Si am admirat coperta si am citit acel titlu de mai bine de 1000 de ori. Dupa un timp am pus acea carte pe raft. Ea era deja parte din viata mea si nu credeam ca trebuie sa o mai admir ca sa ramana la locul ei. Dar uite ca timpul a facut in asa fel incat sa apare alte carti noi pe raft si acea carte sa ramana in spate. Eu am crezut ca e inca in viata mea, dar cum sa fie daca eu nu am mai vazut-o de foarte mult timp.
...Ei bine intr-o zi , intamplator am regasit-o . Am privit-o si am analizat-o exact ca atunci cand eram mica. Problema este ca de aceasta data am realizat ca e mai mult decat o coperta frumoasa. Si am deschis-o. Am deschis-o si am inceput sa o citesc. Si am citit pagina cu pagina, incet si sigur. Am sorbit fiecare cuvant, gand, poveste . Am inceput sa fiu tot mai entuziasmata. Am inceput sa o citesc fara rasuflare. Sa rad si sa plang cu ea. Eram foarte fericita si dezamagita in acelasi timp. Dezamagita de mine. Am avut aceasta carte pe raft atatia ani si mie nu mi-a pasat decat de coperta. Coperta nici nu se compara cu paginile ei. Atat de simpla si complicata in acelasi timp . Acele pagini erau incarcate cu mai mult decat culori luminoase. Era mai mult decat un zambet strengaresc pe o parte. O carte atat de fascinanta incat nu vrei sa ii afli prea curand sfarsitul. Asa ca m-am trezit intr-un impas mare. Si am inceput sa citesc mai incet. Am inceput sa recitesc unele pagini.. Dar indiferent de ce faceam, cartea se apropia de final. Cum sa fac sa o opresc? Cum sa fac sa prelungesc finalul?...