E gol. Totul e gol in mintea mea. Ma uit la o foaie goala ce nu stiu cu ce sa o umplu. Lipsa mea de ideei ma face sa disper. E gol in mintea mea , e gol in capul meu. E dubios sa stau atatea minute atintita cu privirea undeva in gol. Ma simt de parca cineva a luat toate gandurile mele si le-a indesat intr-un sac fara fund iar apoi l-a legat. Odata cu legarea acelui sac eu am ramasa secuita si fara ideei. Sunt ca o papusa de lemn ce viseaza sa fie vie candva. E gol...
Si stiu ca ma tot repet si zic ca e gol. Dar chiar este gol. La fel cum e in capul meu , asa este si afara. Privind prin geamul camerei mele nu observ decat absenta. Absenta oamenilor , absenta, masinilor, absenta lumii. E ireal ce se intampla si uneori neg ca e adevarat. E ireal ca dupa 2 luni de absenta sa ma intorc la propria mea cusca unde sa fiu obligata sa stau inchisa. Intr-un oras mic care pana acum nu il cunostea 70 la suta din populatia tarii. Si zic pana acum, pentru ca de o luna a devenit cel mai vorbit oras. Orasul problema ce trebuie inchis. Si o data cu orasul suntem si noi inchisi. Suflete mici sau mari care locuiesc in propria lor colivie . O colivie aurita sau neaurita. O colivie ce poate fi Raiul pentru unii si Iadul pentru altii. Suntem captivi in propriile noastre vieti. Insa doar pe jumatatea caci multe parti ale acestei vieti au fost inlaturate. Inlaturate de oamenii in uniforma si cu bastoane. Inlaturate de masini cu girofaruri si megafoane care striga pe strazile parasite. Ele nu stiu ca doar zidurile le mai asculta. In case oamenii isi fac planuri de evadare din aceast penitenciar numit oras. Unii cu frica altii fara. Unii pro, altii contra. Fraza : "Pentru binele vostru si a celor din jurul vostru!", bantuie in mintile tuturor. Ne duce cu gandul undeva in trecut cand s-a mai auzit aceasta fraza rostita cu tarie. Toti suntem inchisi in case. Toti suntem inchisi in camere. Toti suntem inchisi in proprile minti. Uneori imi imaginez ca sunt intr-o poveste medievala. Locuiesc in cetate iar cetatea trebuie inchisa, caci vin inamicii sa o atace. Si uneori chiar asa e, caci "inamicul " nostru ataca zilnic, si omoara zilnic. Si nu neg, faptul ca suntem inchisi in cetate ne face bine. Suntem toti constienti ca privarea noastra de libertate ne poate salva viata, insa devenim goi spiritual.
Intre timp, in alta perspectiva ... natura renaste. Totul e verde si frumos. Florile infloresc, pasarile canta si lumea exeterioara caselor de ciment , prinde viata. Lipsa oamenilor in natura, o ajuta pe aceasta sa se vindece. Si e bine ca se vindeca, si e bine ca isi revine. Uneori este nevoie de situatii majore ca sa observam ca facem rau.
Intr-o alta ordine de ideei, sufletele oamenilor inchisi in cetate abia asteapta sa imbratiseze pe cei dragi....
Si stiu ca ma tot repet si zic ca e gol. Dar chiar este gol. La fel cum e in capul meu , asa este si afara. Privind prin geamul camerei mele nu observ decat absenta. Absenta oamenilor , absenta, masinilor, absenta lumii. E ireal ce se intampla si uneori neg ca e adevarat. E ireal ca dupa 2 luni de absenta sa ma intorc la propria mea cusca unde sa fiu obligata sa stau inchisa. Intr-un oras mic care pana acum nu il cunostea 70 la suta din populatia tarii. Si zic pana acum, pentru ca de o luna a devenit cel mai vorbit oras. Orasul problema ce trebuie inchis. Si o data cu orasul suntem si noi inchisi. Suflete mici sau mari care locuiesc in propria lor colivie . O colivie aurita sau neaurita. O colivie ce poate fi Raiul pentru unii si Iadul pentru altii. Suntem captivi in propriile noastre vieti. Insa doar pe jumatatea caci multe parti ale acestei vieti au fost inlaturate. Inlaturate de oamenii in uniforma si cu bastoane. Inlaturate de masini cu girofaruri si megafoane care striga pe strazile parasite. Ele nu stiu ca doar zidurile le mai asculta. In case oamenii isi fac planuri de evadare din aceast penitenciar numit oras. Unii cu frica altii fara. Unii pro, altii contra. Fraza : "Pentru binele vostru si a celor din jurul vostru!", bantuie in mintile tuturor. Ne duce cu gandul undeva in trecut cand s-a mai auzit aceasta fraza rostita cu tarie. Toti suntem inchisi in case. Toti suntem inchisi in camere. Toti suntem inchisi in proprile minti. Uneori imi imaginez ca sunt intr-o poveste medievala. Locuiesc in cetate iar cetatea trebuie inchisa, caci vin inamicii sa o atace. Si uneori chiar asa e, caci "inamicul " nostru ataca zilnic, si omoara zilnic. Si nu neg, faptul ca suntem inchisi in cetate ne face bine. Suntem toti constienti ca privarea noastra de libertate ne poate salva viata, insa devenim goi spiritual.
Intre timp, in alta perspectiva ... natura renaste. Totul e verde si frumos. Florile infloresc, pasarile canta si lumea exeterioara caselor de ciment , prinde viata. Lipsa oamenilor in natura, o ajuta pe aceasta sa se vindece. Si e bine ca se vindeca, si e bine ca isi revine. Uneori este nevoie de situatii majore ca sa observam ca facem rau.
Intr-o alta ordine de ideei, sufletele oamenilor inchisi in cetate abia asteapta sa imbratiseze pe cei dragi....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu