o sa iti ploua pe aripi , imi spuneai

Tu care incerci sa imi atingi inima.. vezi ca e greu. Inima mea e prea rece pentru pielea ta normala. Tu nu intelegi ca e de gheata. Gerul ei sufla in lung si in lat prin venele mele. Ii simt inghetul pana in degetele de la picioare. Imi trimite socuri de electricitate la creier care incep sa cred ca simte mai multe ca inima mea. In loc de ochi am doua lacuri inghetate .. cu o gheata subtire si crapata pe alocuri. Din cauza lor vad lumea asa de crapata si distrusa. O vad distrusa pentru ca vad fiecare fisura din gheata lacului. Din cand in cand se fisureaza mai tare si mai scapa mici picaturi de apa.. Picaturi de apa care sunt cristale ale trecutului, ale secundei ce a trecut. Ceea ce inainte imi pompa viata acu imi canta muzica mortii. O muzica rece la fel ca ea. Mai are putin si isi pierde de tot culoarea. Inca putin si devine de un albastru inchis ca cele mai intunecate adancuri ale oceanelor. E inghetata si nu ca ochii mei. Ea nu are fisuri. Gheata ei e prinsa bine si nu crapa din cand in cand la cate un cuvant sau la cate o atingere. Ea e de neclintit..
Poate ma plouat prea mult si am racit si asa a inghetat.. sau poate cand a venit iarna a ales taramul gresit.. sau poate pur si simplu a uitat ce e aia caldura.. In adnacul ei mai simt o mica flacara care incearca sa aprinda vise si iluzii... Ea incerca ca creeze realitate, dar realitatea e rece si astfel se stinge tot mai tare... Doar un soare mai poate sa imi dezghete inima. Sa fie atat de aproape de ea , sa o atinga, sa o ia in brate si sa ii sopteasca ce doar el stie. O poveste inceputa de atatea ori care nu are niciodata un final.

Camasa ta

Printre asternuturile albe se ascund clipe. Se ascund clipe si mangaieri. Se ascund secunde adunate in ore. Se ascund fluturii orasului de ciment. Se ascunde prima raza de soare de dimineata si prima raza a lunii de seara. Printre toate astea ma ascund si eu. Acolo intre asternuturile albe in camasa ta botita sunt eu. Ma ascund in parfumul tau imprimat in tesatura asta fragila. Ma ascund in sarutarile rosii imprimate pe gulerul alb si prea dur. Ma pierd in fumul de tigara adunat de acea camasa dea lungul timpului. Sunt ascunsa in trecutul firelor de ata , ce par a tese prezentul.
Felul in care simt camasa ta pe pielea mea e racoritor . E ca si cum o ploaie de vara mi-ar atinge pielea . Pielea mea alba deobicei, este prea inchisa pentru albul doritor al asternuturilor. Albul camasii tale este un alb invechit si ticsit de ani. Camasa ta imi aminteste ca  existi. La caderea serii o imbrac direct pe piele sa ii simt iubirea. Ma bag in pat imbracata cu ea ca sa fiu sigura ca ma vei tine in brate toata noaptea. Imi place sa ma trezesc imbracata in ea . Sa ii simt fiecare nasture care a furat cate un gest de al tau. Sa beau cafeaua imbracata in camasa ta alba undeva in lumina diminetii. Ai invatat-o sa ma atinga pe spate cum o faceai tu cu mainile acelea puternice. Purtand-o , parfumul tau, imi inunda fiecare gand in orice moment al zilei sau al noptii. Imi place sa port camasa ta , si imi place ca la finalul visului tu esti cel care o da jos.

nu stiu sa iubesc

Eu nu stiu sa iubesc. Trebuie sa intelegi ca dupa atat timp eu nu mai stiu sa iubesc. Eu nu mai cred in iubire si nici in basme de adormit copiii. Eu nu mai cred in dragoste la prima vedere sau a doua sau a treia. E greu cu mine si sunt de o mie de ori mai complicata de cat crezi tu. Am iubit. Si am iubit cu tot ce am avut. M-am daruit cu totul iubirii . Daca stau si ma gandesc mai bine sunt sigura ca am iubit doar o singura data. In viata mea am iubit o singura data, un singur baiat , o singura pereche de ochi si o singura inima . E amuzanta viata asta cum nu se opreste din a te lovi . Am incercat de atatea ori sa mai iubesc si m-am mintit pe mine ca, chiar am sentimete sau ca e din nou totul bine. Toate au fost niste iluzii si niste amagiri a creierului meu. Creierul meu care a incercat sa imi pacaleasca inima. Ei bine intr-un final s-a prins si ea ca nu e chiar asa. Lovita si manacata de vie, a mea inima  a renuntat in a mai crede in iubire si o data cu ea si eu . Iubirea e o filozofie prea grea ca eu sa o pot invata. Cand am iubit eram naiva si am iubit sincer caci inca nu stiam toata necazurile care iubirea le trage. Nu stiam lacrimile si dezamagirile, nu stiam loviturile si ranile care le provoaca. Dar acum ca le stiu , ca le-am trait as fi nebuna daca as mai vrea asa ceva. Eu sunt incapabila sa iubesc , sunt incapabila sa arat unei persoane ca imi pasa. Imi e mult mai usor sa arat furie, nervi, iritare decat sa zambesc cuiva pentru ca simt asta. Iubind am invatat sa fiu om. Dar eu nu vreau sa fiu om. Eu nu vreau sa simt toate acele lucruri fie bune, fie rele. Nu mai vreau sa incerc iubirea. Nu vreau sa mai cred in cuvinte dulci si nici nu vreau sa o mai iau de la inceput cu acest lucru. Ce imi poate oferii ea mie? Printre masini mi se pare ca aud timpul cum trece. Nu am nevoie de iubirea care intretinea electricitatea orasului. Vreau sa se stinga toate becurile si sa traiesc in bezna provocata de atatea cuvinte spuse la nervi . Sunt doar o gluma proasta dintr-un spectacol neanimat. Din cand in cand incerc sa imi amintesc realitatea. Uneori ma plimb pe strazi doar ca sa ma resping. Am realizat ca doar respingandu-ma intarzii imaginile care nu ma lasa sa dorm. Si toate au legatura cu asa zisa iubire...

Apocalipsa in gand.

E clar. E clar ca vine Apocalipsa dupa mine. Sunt atatea semne care ma avertizeaza si eu pur si simplu nu vreau sa reactionez. In acest oras urla plictiseala ratacind printre blocuri. Cineva sa o gaseasca si sa o faca sa taca. In capul meu se da un Al Treilea Razboi Mondial intre bine si rau. Cel mai dubios este ca nu stiu daca eu chiar imi doresc sa castige binele. La urma urmei de unde stiu eu ca binele e defapt ceva bun , iar raul ceva rau? Traim in iluzii pe care ni le creem singuri. Iluzii pe care avem tendinta sa le numim parti ale vietii sau o iluzie mai mare pe care o numim viata. Uneori mai ies din aceste iluzii si dau piept cu realitatea. Si realitate nu e deloc cum credem noi. Sunt din ce in ce mai sigura ca am fost construita ca mereu sa fiu singura. Si daca e asa e cea mai tampita chestie facuta vreodata , pentru ca in psihicul meu eu sunt acea persoana care nu poate functiona singura. E un joc de table care imi da impresia ca e jucat de pisica mea in fata blocului. Uneori cred ca am aripi mari si puternice care ma protejeaza si ma ajut sa zbor.. si in secunda urmatoare le caut pe spate si nu simt decat doua cioturi care imi amintesc ca le-am avut. In lumea mea Soarele se joaca de-a v-ati ascunselea cu Luna iar oamenii sunt niste spectatori plictisiti. Mereu ne impunem niste limite pe care nu vrem sa le depasim. Nu suntem decat niste clone ale trecutului si roboti ai viitorului. Prezentul e fara rost . Suntem toti niste fete trase la indigo. Din cand in cand mai apare unul diferit si e vazut ca un esec din fabrica si atunci lumea incearca sa il "repare", daca nu merge , il omora. Zambim unul altuia doar ca sa ne ascundem coltii ... Iar atunci cand mai apare ceva pur.. ceva frumos il mazgalim cu cerneala roz pentru a il face perfect si il stricam. Acei nori moi si pufosi nu mai exista decat in basme. Norii de azi sunt grei si gri si mereu suparati. Am impresia ca cineva a turnat atata ciment in ei incat daca vor cadea vreodata vor distruge jumate de planeta. Lumea asta a devenit prea mecanica pentru mine . Aerul e plin de cannabis iar noi ne prefacem tot timpul drogati, Acum doar un criminal ma mai poate salva , caci vine Apocalipsa iar eu nu mai cred in printi.