Shh

Am folosit atatea cuvinte frumoase. Am folosit cuvinte lungi si scurte. Cuvinte care exprima intr-un final tot ce imi doresc. M-am saturat de cuvinte. Vreau mai mult. Pentru fiecare cuvant rostit vreau o atingere. Vreau sa imi atingi fata cu miscari incete si gingase. Sa iti plimbi un deget pe buzele mele rosiatice, suav ca o ploaie de vara. Vreau sa cobori usor pe gatul meu si sa simti in mainile tale pulsul vietii mele. Sa bata ca o toba mare incat sa iti fie frica sa inchizi mana  ca nu cumva sa iei ultima rasuflare. Umerii mei sa fie drumul catre spate. Ca doua rauri care se intalnesc intr-o harta. Fiecare por al pielii atins sa fie exact cat o mie de cuvinte ce trebuiau rostite. Sa iti plimbi degetele pe spatele meu sperand sa descifrezi acea harta. Sa imi prinzi talia si sa ma tragi mai aproape de tine ca sa imi simti respiratia care se pare ca prinde glas tot mai tare. Vreau sa fi indecis. Sa nu stii daca sa iti urmaresti mainile in aceasta calatorie sau sa ma privesti in ochi. In tot acest timp pielea ta sa arda ca flacara brichetei lasate in bucatarie. Mainile tale sa sa-si continuie drumul de parca ar fi fost instruite. Sa coboare pe coapsele mele mari. Aici ele isi schimba stilul. Nu le mai ating usor si gingas ci strang cu putere. Cu o miscare repetata aratand dorinta si multa pasiune acumulata. Cu o singura miscare sa ma tragi spre tine si sa iti zdrobesti buzele de alea mele. Sa se contopeasca mulanduse perfect. 

Restul e istorie. Un mare secret ascuns printre literele si cuvintele din capul meu. Gaseste-l !

Ultimul..

In gandul meu ratacit, am gasit un alt gand ascuns. Si apoi in cel de-al doilea gand am gasit un al treilea si tot asa. Exact ca acele papusi rusesti numite matrioska. In fiecare papusa mai gasesti una noua. Ideea e ca aici este o mica diferenta. Gandurile mele sunt ca o gaura fara fund. Caci oricat as cauta sa gasesc cel din urma gand, nu reusesc. Si ma adancesc tot mai tare si mai tare. Si chestia asta imi ocupa mult din timp. Nu dorm, nu mananc, nu fac nimic. Stau doar si incerc sa gasesc cel din urma gand. Si cat caut acest gand rascolesc foarte multe foi pe care am uitat ca le am. Gasesc povesti pe care le-am ascuns cu grija si acum le dezgrop. Gasesc persoane care nu stiam ca mai exista acolo. As fi comparat toata aceasta situatie cu sacul lui Mos Craciun.. dar acolo gasesti doar lucruri pe care ti le doresti. Stau scufundata in petale ca intr-o carne putrezita. Inima mea e un conglomerat de petale verzi , albastre scurte. Traiesc mecanic. Bat din aripi mecanic. Sunt exact ca acele structuri invatate la facultate. Sunt de 3 feluri , iar miezul e usor. Inima e usoara. Sunt exact ca acel metal rece pe care oricat l-ai incalzi pana la urma tot se raceste. Nu e este o imagine prea placuta ochiului ceea ce se intampla in capul meu. Ar trebui sa fac un inventar. Ar trebui sa cumpar sertare de panza pentru fiecare si sa le ordonez alfabetic. Asa fiecare ar fii la locul lui si nu ar trebui sa imi fac griji ca vreodata un gand o sa iasa de la locul lui si sa ia inaintate celelorlalte ganduri. ...dar... Cum sa fac asta daca nu reusesc sa ajung la ultimul gand?? 

the book

                Cand eram mica am primit o carte noua. O carte noua pe care nu am citit-o decat abia cand am crescut. Era o carte noua frumoasa. Mi-a placut din prima. Mi-a placut pentru ca avea coperta frumoasa si interesanta. Pentru mine a fost indeajuns atunci sa vad coperta. Am intors-o pe o parte si pe alta si mi-a placut. Era interesanta. Avea culori luminoase si un titlu simplu. Era frumoasa ca un zambet strengaresc intr-o parte.
              O buna perioada de timp nu am avut nici un interes sa o deschid. Copil fiind mi-a ajuns sa stiu ca e frumoasa si e ceva nou in viata mea. Si am admirat coperta si am citit acel titlu de mai bine de 1000 de ori. Dupa un timp am pus acea carte pe raft. Ea era deja parte din viata mea si nu credeam ca trebuie sa o mai admir ca sa ramana la locul ei. Dar uite ca timpul a facut in asa fel incat sa apare alte carti noi pe raft si acea carte sa ramana in spate. Eu am crezut ca e inca in viata mea, dar cum sa fie daca eu nu am mai vazut-o de foarte mult timp.
...Ei bine intr-o zi , intamplator am regasit-o . Am privit-o si am analizat-o exact ca atunci cand eram mica. Problema este ca de aceasta data am realizat ca e mai mult decat o coperta frumoasa. Si am deschis-o. Am deschis-o si am inceput sa o citesc. Si am citit pagina cu pagina, incet si sigur. Am sorbit fiecare cuvant, gand, poveste . Am inceput sa fiu tot mai entuziasmata. Am inceput sa o citesc fara rasuflare. Sa rad si sa plang cu ea. Eram foarte fericita si dezamagita in acelasi timp. Dezamagita de mine. Am avut aceasta carte pe raft atatia ani si mie nu mi-a pasat decat de coperta. Coperta nici nu se compara cu paginile ei. Atat de simpla si complicata in acelasi timp . Acele pagini erau incarcate cu mai mult decat culori luminoase. Era mai mult decat un zambet strengaresc pe o parte. O carte atat de fascinanta incat nu vrei sa ii afli prea curand sfarsitul. Asa ca m-am trezit intr-un impas mare. Si am inceput sa citesc mai incet. Am inceput sa recitesc unele pagini.. Dar indiferent de ce faceam, cartea se apropia de final. Cum sa fac sa o opresc? Cum sa fac sa prelungesc finalul?...