in cele mai mici doze

Am inceput sa inteleg de ce dozele mici sunt mai interesante . Fiecare om are un viciu, un viciu pe care alege cum sa il consume. In doze mici sau in doze mari. Normal am tinde spre dozele mari spre mai mult, am vrea tot mai mult ....dar.. am realizat ca ,cu cat iei mai mult cu atat isi pierde din savoare , din putere si din gust . Devii imun la acel viciu. Si daca se intampla asta , apoi esti in cautare de altceva, de ceva care sa te multumeasca,, Asa ca eu m-am decis sa imi iau in fiecare zi cate o doza mica. Cate o doza mica care sa imi mentina dependenta. Oricum daca as lua prea mult probabil as obosi , caci este un lucru obositor sa cari atata in spate. Viciul meu e fericirea. E ceea ce imi doresc, mi-am dorit si imi voi dorii. Fericirea e unul din cele mai periculoase droguri . E periculos caci e foarte rar. Pe langa ca e rar ca sa gasesti "marfa" pura si buna , e mult de munca . Mi-am ales unul din cele mai grele si mai puternice vicii. In fiecare zi imi trebuie cate o doza. Mica , dar sa fie. O zi sa nu imi iau medicamentul si lumea se intoarce cu fundul in sus. Cum spuneam si mai devreme prefer dozele mici. Si sunt sigura ca nu as face fata la o supradoza. Oricum ca un zambet sa aiba efect trebuie mai intai sa stii ce e aia o lacrima.
Stiu sigur ca mi-am ales bine viciul, si oricum daca nu am facut-o ,asta e.... caci e un viciu si nu il poti opri cand vrei.

Oare ma primesc stelele sa fiu una din ele?

Astazi am urcat pe un bloc. Am urcat cam vreo 10 etaje si cand am ajuns sus gafaiam de numa numa. Am uitat cat de greu e sa urci atat . Urcand m-am gandit la foarte multe , m-am gandit la anii ce au trecut , m-am gandit la anii care ar fi putut sa urmeze. Am vazut clipele frumoase la baza scarii si apoi clipele de neuitat. Mai spre varf am gasit momentele urate si lacrimile care m-au inecat de atatea ori. Toate fac parte din mine si toate sunt amintiri care m-au facut ceea ce sunt azi. Pentru ca au  fost 10 etaje am avut timp sa retraiesc atatea imagini colorate si vii care mi-au furat cate ceva. Mi-au furat o lacrima, un zambet, o imbratisare, un sarut, o inima, o viata ... intr-un final cele 10 etaje au fost urcate si am ajung sus. Sus abia am reusit sa respir.  Abia am reusit sa mai stau pe picioarele mele . Pe cele doua picioare care m-au carat 22 de ani. Am tras aer adanc in piept. Era frig si aerul rece caci acolo sus bate vantul foarte tare. Acolo sus nu e  ca jos.. aici e o alta lume. Aici lumea isi deschide o perspectiva noua. Oricum sa revin la ce am urcat pana acolo. Am urcat ca sa ma uit la stele . Si intr-un final am indraznit si am ridicat privirea catre cer. Cerul era de un albastru atat de inchis si totusi atat de luminos. Pe panza aceea infinita si albastra se aflau tesute mii si mii de luminite. Ma uitam la stele. Erau superbe. Toata lumea se uita la ele si le admira. Sunt perfecte. Lumineaza vietile oamenilor abatuti care se uita la ele. Ce bine e sa fii o stea. Asa ca am stat cateva ore intinsa pe cimentul acela rece a blocului si am privit cerul. Am privit dincolo de limita impusa de gandirea omeneasca. Am realizat ca eu nu vreau sa fiu doar un alt om care il tine aceasta planeta . Intr-un final m-am ridicat . Stateam linistita pe marginea blocului. In sus limita impusa de gandire , cerul, iar in jos limita impunsa de trup , pamantul. Am inchis ochii si am revazut toate cele 10 etaje ale vietii mele.. Cand am ajuns la numarul 10, am facut un pas si m-am lasat purtata de vantul rece . Si am cazut in gol.. si am cazut.. si in tot acest timp vedeam stelele. Doar vedeam stelele. Si cand aproape am ajuns ultima mea intrebare a fost : Oare ma primesc stelele sa fiu una din ele?

o sa iti ploua pe aripi , imi spuneai

Tu care incerci sa imi atingi inima.. vezi ca e greu. Inima mea e prea rece pentru pielea ta normala. Tu nu intelegi ca e de gheata. Gerul ei sufla in lung si in lat prin venele mele. Ii simt inghetul pana in degetele de la picioare. Imi trimite socuri de electricitate la creier care incep sa cred ca simte mai multe ca inima mea. In loc de ochi am doua lacuri inghetate .. cu o gheata subtire si crapata pe alocuri. Din cauza lor vad lumea asa de crapata si distrusa. O vad distrusa pentru ca vad fiecare fisura din gheata lacului. Din cand in cand se fisureaza mai tare si mai scapa mici picaturi de apa.. Picaturi de apa care sunt cristale ale trecutului, ale secundei ce a trecut. Ceea ce inainte imi pompa viata acu imi canta muzica mortii. O muzica rece la fel ca ea. Mai are putin si isi pierde de tot culoarea. Inca putin si devine de un albastru inchis ca cele mai intunecate adancuri ale oceanelor. E inghetata si nu ca ochii mei. Ea nu are fisuri. Gheata ei e prinsa bine si nu crapa din cand in cand la cate un cuvant sau la cate o atingere. Ea e de neclintit..
Poate ma plouat prea mult si am racit si asa a inghetat.. sau poate cand a venit iarna a ales taramul gresit.. sau poate pur si simplu a uitat ce e aia caldura.. In adnacul ei mai simt o mica flacara care incearca sa aprinda vise si iluzii... Ea incerca ca creeze realitate, dar realitatea e rece si astfel se stinge tot mai tare... Doar un soare mai poate sa imi dezghete inima. Sa fie atat de aproape de ea , sa o atinga, sa o ia in brate si sa ii sopteasca ce doar el stie. O poveste inceputa de atatea ori care nu are niciodata un final.