doar pleaca..

            Am tot refuzat sa scriu pana acum despre asta. Am vrut sa ma mint pe mine. M-am inchis si am ascuns adevarul. Da nu am vrut sa scriu , insa e singurul mod prin care eu ma pot elibera. Scrisul e singurul lucru care acum ma poate ajuta. Poate e perioada, poate sunt eu putin mai melancolica sau poate nu mai pot sa tin in suflet asta. Sunt mai bine, nu pot mintii si sa zic ca nu sunt mai bine.. Am avut perioade chiar cand credeam ca sunt bine de tot. Dar... inca plang cand ascult o melodie trista sau care are legatura cu trecutul meu. Inca suspin cand ajung in locuri care candva ma faceau sa rad. Inca tresar la numele care candva il rosteam cu atata placere. Nu sper nimic.. si nu vreau nimic.  Vreau ca toate aceste "inca" sa se termine. Cum a zis si ea baby steps. Da.. dar acesti pasi par din ce in ce mai mici, nu mai mari.
          Am inteles ca unele lucruri nu poti sa le stergi pur si simplu cu buretele daca au fost reale. Iar din partea mea a fost prea real . Pe acel perete am adunat atat de multe amintiri, atate cuvinte rostite , atate ganduri si asa de multe sentimente. E plin de culori si viata. Nu pot pur si simplu sa varuiesc totul in alb. Sunt bine, sau cel putin asa vreau sa cred, sa sper. Imi zic in fiecare zi ca se putea mai rau si ca exista lucruri mai rele de atat. Cum sa uit acele clipe? cum sa uit o perioada asa de mare din viata mea? cum sa imi uit asa zisul "viitor"?  Nu am sa mint zicand ca nu imi e greu. Nu am sa mint zicand ca dupa cateva luni eu am trecut peste. Nu! .. oricum nu ma mai gandesc la viitor.. am invatat ca se poate schimba la un sigur cuvant. Nu mai imi doresc lucruri si vise caci la ce e bun sa visez daca cineva vine si sparge toate aceste baloane? Imi doresc sa vina ziua cand o sa privesc in urma si o sa vad toate astea doar ca o etapa a vietii mele.
           Te sterg incet, incet din viata mea. Nu te mai vreau inapoi, Nu mai vreau sa te tin in brate. Nu mai vreau sa te sarut. Nu mai vreau sa dorm langa tine. Nu mai vreau sa te uiti la mine. Nu mai vreau sa te vad. Nu. Nu mai vreau nimic de la tine decat sa pleci cu tot cu trecut. Baga-l in bagaj si tine-l in dulap acolo la tine. Pune-i lacat si arunca cheia . Nu ma cauta . Nu intreba de mine. Uita ca am existat vreodata si ajuta-ma si pe mine sa uit ca tu ai existat vreodata. Cat rau crezi ca mai pot indura? Cat rau mai poti provoca? Am crezut ca ce simt eu e de ajuns pentru amndoi. Am crezut ca pot sa indur, ca sunt tare, ca sunt puternica si ca pot lupta pentru asta. Dar nu pot, si nu e de ajuns. Ai luat o decizie asa ca te rog respect-o. Te rog sa te tii de ea si sa nu regreti niciodata. Daca ne vom intalnii vreodata.. am sa trec pe langa tine si tu ai sa faci la fel. Nici sa nu te uiti la mine. Caci la urma urmei eu nu am existat pentru tine niciodata asa ca fa sa nu exist nici acum. Am zis mereu ca e vina mea, si m-am ranit singura zicand ca merit asta. Dar nu e asa. Nu e doar vina mea, si tu stii bine asta. Oricum tu stii mai bine.. si cum zicea Imre.. " te salvez de mine fiindca te iubesc.."

in cele mai mici doze

Am inceput sa inteleg de ce dozele mici sunt mai interesante . Fiecare om are un viciu, un viciu pe care alege cum sa il consume. In doze mici sau in doze mari. Normal am tinde spre dozele mari spre mai mult, am vrea tot mai mult ....dar.. am realizat ca ,cu cat iei mai mult cu atat isi pierde din savoare , din putere si din gust . Devii imun la acel viciu. Si daca se intampla asta , apoi esti in cautare de altceva, de ceva care sa te multumeasca,, Asa ca eu m-am decis sa imi iau in fiecare zi cate o doza mica. Cate o doza mica care sa imi mentina dependenta. Oricum daca as lua prea mult probabil as obosi , caci este un lucru obositor sa cari atata in spate. Viciul meu e fericirea. E ceea ce imi doresc, mi-am dorit si imi voi dorii. Fericirea e unul din cele mai periculoase droguri . E periculos caci e foarte rar. Pe langa ca e rar ca sa gasesti "marfa" pura si buna , e mult de munca . Mi-am ales unul din cele mai grele si mai puternice vicii. In fiecare zi imi trebuie cate o doza. Mica , dar sa fie. O zi sa nu imi iau medicamentul si lumea se intoarce cu fundul in sus. Cum spuneam si mai devreme prefer dozele mici. Si sunt sigura ca nu as face fata la o supradoza. Oricum ca un zambet sa aiba efect trebuie mai intai sa stii ce e aia o lacrima.
Stiu sigur ca mi-am ales bine viciul, si oricum daca nu am facut-o ,asta e.... caci e un viciu si nu il poti opri cand vrei.

Oare ma primesc stelele sa fiu una din ele?

Astazi am urcat pe un bloc. Am urcat cam vreo 10 etaje si cand am ajuns sus gafaiam de numa numa. Am uitat cat de greu e sa urci atat . Urcand m-am gandit la foarte multe , m-am gandit la anii ce au trecut , m-am gandit la anii care ar fi putut sa urmeze. Am vazut clipele frumoase la baza scarii si apoi clipele de neuitat. Mai spre varf am gasit momentele urate si lacrimile care m-au inecat de atatea ori. Toate fac parte din mine si toate sunt amintiri care m-au facut ceea ce sunt azi. Pentru ca au  fost 10 etaje am avut timp sa retraiesc atatea imagini colorate si vii care mi-au furat cate ceva. Mi-au furat o lacrima, un zambet, o imbratisare, un sarut, o inima, o viata ... intr-un final cele 10 etaje au fost urcate si am ajung sus. Sus abia am reusit sa respir.  Abia am reusit sa mai stau pe picioarele mele . Pe cele doua picioare care m-au carat 22 de ani. Am tras aer adanc in piept. Era frig si aerul rece caci acolo sus bate vantul foarte tare. Acolo sus nu e  ca jos.. aici e o alta lume. Aici lumea isi deschide o perspectiva noua. Oricum sa revin la ce am urcat pana acolo. Am urcat ca sa ma uit la stele . Si intr-un final am indraznit si am ridicat privirea catre cer. Cerul era de un albastru atat de inchis si totusi atat de luminos. Pe panza aceea infinita si albastra se aflau tesute mii si mii de luminite. Ma uitam la stele. Erau superbe. Toata lumea se uita la ele si le admira. Sunt perfecte. Lumineaza vietile oamenilor abatuti care se uita la ele. Ce bine e sa fii o stea. Asa ca am stat cateva ore intinsa pe cimentul acela rece a blocului si am privit cerul. Am privit dincolo de limita impusa de gandirea omeneasca. Am realizat ca eu nu vreau sa fiu doar un alt om care il tine aceasta planeta . Intr-un final m-am ridicat . Stateam linistita pe marginea blocului. In sus limita impusa de gandire , cerul, iar in jos limita impunsa de trup , pamantul. Am inchis ochii si am revazut toate cele 10 etaje ale vietii mele.. Cand am ajuns la numarul 10, am facut un pas si m-am lasat purtata de vantul rece . Si am cazut in gol.. si am cazut.. si in tot acest timp vedeam stelele. Doar vedeam stelele. Si cand aproape am ajuns ultima mea intrebare a fost : Oare ma primesc stelele sa fiu una din ele?