the book

                Cand eram mica am primit o carte noua. O carte noua pe care nu am citit-o decat abia cand am crescut. Era o carte noua frumoasa. Mi-a placut din prima. Mi-a placut pentru ca avea coperta frumoasa si interesanta. Pentru mine a fost indeajuns atunci sa vad coperta. Am intors-o pe o parte si pe alta si mi-a placut. Era interesanta. Avea culori luminoase si un titlu simplu. Era frumoasa ca un zambet strengaresc intr-o parte.
              O buna perioada de timp nu am avut nici un interes sa o deschid. Copil fiind mi-a ajuns sa stiu ca e frumoasa si e ceva nou in viata mea. Si am admirat coperta si am citit acel titlu de mai bine de 1000 de ori. Dupa un timp am pus acea carte pe raft. Ea era deja parte din viata mea si nu credeam ca trebuie sa o mai admir ca sa ramana la locul ei. Dar uite ca timpul a facut in asa fel incat sa apare alte carti noi pe raft si acea carte sa ramana in spate. Eu am crezut ca e inca in viata mea, dar cum sa fie daca eu nu am mai vazut-o de foarte mult timp.
...Ei bine intr-o zi , intamplator am regasit-o . Am privit-o si am analizat-o exact ca atunci cand eram mica. Problema este ca de aceasta data am realizat ca e mai mult decat o coperta frumoasa. Si am deschis-o. Am deschis-o si am inceput sa o citesc. Si am citit pagina cu pagina, incet si sigur. Am sorbit fiecare cuvant, gand, poveste . Am inceput sa fiu tot mai entuziasmata. Am inceput sa o citesc fara rasuflare. Sa rad si sa plang cu ea. Eram foarte fericita si dezamagita in acelasi timp. Dezamagita de mine. Am avut aceasta carte pe raft atatia ani si mie nu mi-a pasat decat de coperta. Coperta nici nu se compara cu paginile ei. Atat de simpla si complicata in acelasi timp . Acele pagini erau incarcate cu mai mult decat culori luminoase. Era mai mult decat un zambet strengaresc pe o parte. O carte atat de fascinanta incat nu vrei sa ii afli prea curand sfarsitul. Asa ca m-am trezit intr-un impas mare. Si am inceput sa citesc mai incet. Am inceput sa recitesc unele pagini.. Dar indiferent de ce faceam, cartea se apropia de final. Cum sa fac sa o opresc? Cum sa fac sa prelungesc finalul?...

diferit

am murit ieri. Am murit ieri incercand sa aflu ce sunt azi. Am murit ieri sperand ca voi invia azi. Pur si simplu m-am intins pe pat, am inchis ochii, am scos aerul afara din plamani mei ,tare ca atunci cand alerg , apoi incet si asta a fost ultima mea suflare. Si apoi am ramas asa. Am ramas ca o stana de piatra pe patul meu moale. Piele mea incet a inceput sa se raceasca ajungand sa fie rece ca zapada. Simteam cum sangele din vene si-a schimbat directia si se intoarce inapoi catre inima. Inima isi tragea sangele inapoi de parca ar fi fost niste funii rosii. Apoi dupa ce tot sangele a revenit acasa , ea s-a prefacut in piatra de parca ar fi privit-o Medusa. Am simtit tot acest proces. Am simtit cum ea a ramas fara viata. In cateva secunde m-am vazut. M-am vazut intinsa acolo pe pat. Apoi ca intr-un film vechi alb negru, toate amintirile mele s-au derulat prin fata ochilor mei. In timpul acesta ochii mei reci au varsat cateva lacrimi parca prea adanc tinute . A fost pentru prima daca cand am simtit ca plang cu adevarat. Eu cea fara de suflare s-a eliberat pentru prima data prin lacrimi. Dupa ce "filmul" s-a terminat am stat cateva momente si m-am privit. Eram un corp de ceara . Si am inceput  sa ma gandesc unde a putut incapea toata fiinta mea. Unde am ascuns toata nebunia, unde am tinut toata tristetea , unde am inchis toata iubirea. In acel moment nu m-am gandit decat la mine. Toate problemele zilnice nu mai existau. Sincer nici nu am putut sa imi amintesc de ele. Am zambit. Apoi mi-am privit trupul inca o data caci stiam ca mai sunt doar cateva secunde pana cand...
Restul e mister.. 

Marele Spectacol

               Sala asta numita viata mi se pare ca e tot mai mica pe zi ce trece. In fiecare zi repetam si repetam pentru a juca bine rolul. Incercam sa fim perfecti pentru marele spectacol, care va sosi candva. Repetam, jucam, cantam. Intram in pielea personajului. Daca el plange, plangem si noi. Daca el rade , radem si noi. Trup si suflet pentru marele spectacol care este pregatit. Marele debut al unui om. Cazi si te ridici, caci nimic nu te poate impiedica sa ai rolul principal. Toti fac acelasi lucru. Toata lumea se bate pentru rolul cel mai bun. Se ataca intre ei. Exista ura si rautate intre personajele povestii. Mereu trebuie mai mult. Niciodata nu e suficent. Daca plangi , sa o faci in asa fel incat sa umplii oceane de lacrimi dulci. Daca zambesti, sa o faci in asa fel incat sa reusesti sa aduci soarele pe cer indiferent de vreme. Exista reguli, si trebuie multa disciplina. Nu poti sa iei parte la marele spectacol daca nu respecti tot ce ti se cere. Si pentru ce? Pentru o duzina de trandafiri aruncati la picioarele tale la sfarsitul spectacolului. Facem tot ce putem pentru a avea cel mai bun spectacol. Vrem cele mai multe aplauze. Nimeni nu iese din tipar. Nimeni nu schimba replicile. Nimeni nu isi spune parerea. Frica de a fi dat afara din spectacol e prea mare. Ne pregatim zi de zi pentru un spectacol care nu stim cand va fi. Pentru fiecare om, spectacolul cel mare poate fi altceva. Un job, un examen, un eveniment, o familie si multe altele. Incerci sa te pregatesti mereu pentru acel spectacol si iti e frica sa nu o dai in bara. Dar ce se intampla daca ai gresit replica? Ce se intampla daca ai atins o nota falsa? Ce se intampla daca ai cazut si nu iti mai poti misca piciorul?... Ei bine daca ai facut asta ti-ai ratat viata. Cel putin asa este in capul tau. S-a sfarsit marele spectacol si tu nu ai fost cel mai bun. Ei bine.. adevarul este ca viata nu se rezuma doar la un singur spectacol. Exista asa de multe spectacole , asa de multe roluri de invatat.. Nu trebuie sa fii cel mai bun, trebuie sa fii cel mai autentic. Sa fii cel care se remarca prin simpla lui atitudine. Un rol uitat poate fi improvizat. Trebuie doar sa vrei..
          Nu te rezuma doar la un mare spectacol.. caci te mai asteapta atatea in fata..