Marele Spectacol

               Sala asta numita viata mi se pare ca e tot mai mica pe zi ce trece. In fiecare zi repetam si repetam pentru a juca bine rolul. Incercam sa fim perfecti pentru marele spectacol, care va sosi candva. Repetam, jucam, cantam. Intram in pielea personajului. Daca el plange, plangem si noi. Daca el rade , radem si noi. Trup si suflet pentru marele spectacol care este pregatit. Marele debut al unui om. Cazi si te ridici, caci nimic nu te poate impiedica sa ai rolul principal. Toti fac acelasi lucru. Toata lumea se bate pentru rolul cel mai bun. Se ataca intre ei. Exista ura si rautate intre personajele povestii. Mereu trebuie mai mult. Niciodata nu e suficent. Daca plangi , sa o faci in asa fel incat sa umplii oceane de lacrimi dulci. Daca zambesti, sa o faci in asa fel incat sa reusesti sa aduci soarele pe cer indiferent de vreme. Exista reguli, si trebuie multa disciplina. Nu poti sa iei parte la marele spectacol daca nu respecti tot ce ti se cere. Si pentru ce? Pentru o duzina de trandafiri aruncati la picioarele tale la sfarsitul spectacolului. Facem tot ce putem pentru a avea cel mai bun spectacol. Vrem cele mai multe aplauze. Nimeni nu iese din tipar. Nimeni nu schimba replicile. Nimeni nu isi spune parerea. Frica de a fi dat afara din spectacol e prea mare. Ne pregatim zi de zi pentru un spectacol care nu stim cand va fi. Pentru fiecare om, spectacolul cel mare poate fi altceva. Un job, un examen, un eveniment, o familie si multe altele. Incerci sa te pregatesti mereu pentru acel spectacol si iti e frica sa nu o dai in bara. Dar ce se intampla daca ai gresit replica? Ce se intampla daca ai atins o nota falsa? Ce se intampla daca ai cazut si nu iti mai poti misca piciorul?... Ei bine daca ai facut asta ti-ai ratat viata. Cel putin asa este in capul tau. S-a sfarsit marele spectacol si tu nu ai fost cel mai bun. Ei bine.. adevarul este ca viata nu se rezuma doar la un singur spectacol. Exista asa de multe spectacole , asa de multe roluri de invatat.. Nu trebuie sa fii cel mai bun, trebuie sa fii cel mai autentic. Sa fii cel care se remarca prin simpla lui atitudine. Un rol uitat poate fi improvizat. Trebuie doar sa vrei..
          Nu te rezuma doar la un mare spectacol.. caci te mai asteapta atatea in fata..

Gara..

Sunt o persoana careia ii place sa calatoreasca. Asa ca astazi m-am trezit din nou in locul unde toata lumea e grabita si plina de bagaje. Mai exact la gara. Si ca un om constincios am ajuns mai repede decat ora plecarii. Imi place sa merg cu trenul. Imi place sa admir locurile prin care trec. Sa vad oamenii din tren. Sa vad grijile si fericirile lor. Oricum ideea e ca am ajuns mai repede in gara. Fiind frig afara am ales sa stau inauntru. Cu o ciocolata calda in mana ,m-am asezat langa geam si am primit afara. M-am uitat prin geamurile alea prafuite si am analizat. Am privit.. si am privit dincolo de imaginea de fundal. Am realizat ca pentru mine gara e mai mult decat un loc de unde pot lua un tren. E mai mult decat o cladire cu caramizi rosiatice. O bucata a vietii mele am trait acolo. Gara mi-a furat zambete,lacrimi,vise si iubiri. In acel loc am iubit. In acel loc am aflat ce inseamna durerea din dragoste. Un loc unde am ajuns inocenta.. si am plecat matura. Eram o copila cand vizitam gara zi de zi. Mereu imi imaginam ca pot lua un tren spre fericire de acolo. Aici imi erau prietenii. Aici gaseam alinare. E asa de dubios sa vezi cum se schimba lucrurile cu timpul. Se spune ca timpul vindeca tot. Dar timpul nu sterge amintirile. Nu sterge orele,zilele si ani ce au trecut. Fiecare colt are amintirea lui. Un loc de unde o mie de ganduri au luat trenuri diferite. Cu siguranta gara este mai mult decat credeam. Este o parte a vietii mele si asa va ramane. 

fara titlu

A trecut asa mult timp de cand nu am mai evadat din aceasta lume reala. A trecut asa de mult timp de cand nu am mai impins limitele gandirii mele. A trecut asa de mult timp de cand nu am mai vorbit cu mine. Cu acea eu ascunsa in interiorul acestei casete mergatoare. Am permis ca sufletul meu sa fuga undeva adanc in aceasta cutie de carne fara a mai avea drept de apel. Drept de a iesi la suprafata. Azi am incercat sa il caut. Sa ma caut pe mine.Dar cum as putea sa ma gasesc cand sunt atat de ascunsa. Ascunsa de tot ce e la suprafata. Nu imi place aceasta suprafata prafuita si ponsita de clipe. Atatea clipe incarcate in fiecare por al pielii . Atatea cuvinte nerostite si momente nescrise ce se ineaca in albastrul incetosat al ochilor mei. Pana si in interiorul cutiei este mai multa lumina decat afara unde soarele incerca sa ma atinga cumva. Incercand sa ma gasesc nu fac decat sa ma afund mai tare. Eu fug de mine in cele mai ascunse colturi, in cele mai parasite ramuri ale cutiei. Ca un program prost care nu iti da raspunsul dorit. Ideea e ca nu programul e prost, caci el face doar ce vrei tu.Nu iti poate da raspunsul dorit daca nu i-am scris raspunsul corect.Gandirea mea este ca un virus in propriul meu corp. Sunt doar gazda mea, dar nu stiu cine sunt eu.